Zidarii Mesterului Manole

Abstract

The builders imagine through their sensitive responses a generic humanity. They are masons by spiritual vocation, actually emissaries of the anonymous crowd. Manole's journeymen stay for the dramatic swing between the ideal and egotism, which precedes the collective creation of a miracle, if committed in the name of humanity. The third mason, while explaining the work of art, metamorphoses it from an aesthetic to a religious asset. The sixth mason is the most outlined of all builders for he carries out a separate part that is to constantly gainsay Manole, to incite to insubordination and rebellion. The eighth mason is fully aware of the outstanding artistic accomplishment of all builders, their edifice about to become a cultural and even political symbol of the nation.

Headnote

Key-words: creation, church, earth, masons, sacrifice, woman

The Masons of Manole, the Master Mason

The builders imagine through their sensitive responses a generic humanity. They are masons by spiritual vocation, actually emissaries of the anonymous crowd. Manole's journeymen stay for the dramatic swing between the ideal and egotism, which precedes the collective creation of a miracle, if committed in the name of humanity. The third mason, while explaining the work of art, metamorphoses it from an aesthetic to a religious asset. The sixth mason is the most outlined of all builders for he carries out a separate part that is to constantly gainsay Manole, to incite to insubordination and rebellion. The eighth mason is fully aware of the outstanding artistic accomplishment of all builders, their edifice about to become a cultural and even political symbol of the nation.

Un rol considerabil îl joaca în realizarea atmosferei orchestratia grupului celor noua zidari, pe glasuri si strune variate, un cor temerar, cu instabilitati si reveniri semnificative, închipuind în reactiile lor sensibile o umanitate generica. Zidari prin vocatie spirituala, dar de fapt emisari ai multimii anonime (printre care un cioban, un pescar, un fost calugar, un fost ocnas), calfele lui Manole reprezinta, în miscari ceremonioase de oratoriu, pendularea dramatica între ideal si egotism, care precede creatia colectiva a unei minuni, savârsita în numele omenirii (Mândra 1971: 174).

Sub denumirea "Toti", zidarii se opun cerintei lui Manole de a mai avea rabdare (II, 1), iar ulterior doleanta lor comuna catre Sol este aceea a înlesnirii unui alt loc pentru constructie, cel încercat în ultimii sapte ani fiind neprielnic pentru fapta. De asemenea, îsi exprima uluirea când Manole promite ridicarea bisericii în trei zile, în caz contrar acesta angajându-se sa plateasca în sânge esecul (II, 2). Dupa încercarea dramatica de persuasiune a lui Manole, de a continua împreuna constructia, rostesc laolalta neîncrederea în vorbele mesterului si dorinta de a fi "dezlegati de cuvânt", de învoiala verbala (II, 3).

De remarcat ca din acest moment, referindu-se la Toti zidarii, autorul îl exclude implicit pe Al saselea, care plecase catre vatra. Cei ramasi îsi exprima împreuna uimirea cu note de neîncredere cu privire la "minunea" pe care Manole o asteapta pentru a-si vedea biserica înaltata (II, 3). De asemenea, reactia lor comuna la aflarea jertfei de sânge ce li se cere este una de perplexitate muta ("Casca ochii spre Manole, pierduti"); zbuciumul lor interior în acest moment poate fi înteles din replica lui Manole: "Tie gura ti se strânge, tie fruntea ti se întuneca, tie mâna ti se zbate în nestire, vadind în toti neliniste si cutremur" (II, 3). Cu acest prilej aflam si numele unora dintre zidari, fara a avea însa o relationare precisa pentru a-i identifica: Ioan, Simion, Gheorghe, Petre. Finalmente, vor accepta cu totii ramasi jertfa ceruta ("Purcedem spre necunoscut, deznadejdea noastra sfârseste în sânge", II, 3). Scena juramântului este, astfel, interpretata de George Gana: "... razvratirea zidarilor a fost coplesita de aceeasi vocatie creatoare a carei constiinta Manole n-a facut decât s-o actualizeze în fiecare" (Gana 1986: XLI). Toti îsi exprima acordul cu solutia Întâiului zidar, de a o jertfi pe prima femeie draga ce va sosi între ei, iar modalitatea lor de a confirma hotarârea, folosirea unei sintagme religioase, "Amin!", atrage si sanctiunea divina: "O umbra mare, bine hotarnicita, cade între ei" (II, 3). Toti întrevad în contururile acestei umbre configuratia viitoarei biserici, moment în care par a fi binecuvântati de pronia divina ("Dintre nori cade pe capetele lor un manunchi de raze, un clopot se aude în vazduh", II, 3).

Împreuna cu Al saselea zidar toti dau glas si banuielii lor nedrepte care se abatuse asupra lui Manole ("sar la el: Sotia ta stie ca nu trebuie sa vie", III, 2) si îl acuza pe Mester de minciuna, sustinând ca nu l-ar mai crede chiar daca Mesterul s-ar ruga lui Dumnezeu sa o aduca înspre sacrificiu chiar pe sotia sa, Mira. Imitâ nd gestul unuia dintre ei, toti scuipa scârbiti la picioarele Mesterului, îl blestema si se socotesc dezlegati sa îl paraseasca (III, 2). O scena de puternic efect dramatic este aceea în care toti zidarii "se dau înapoi în cerc, dupa obiceiul lupilor", "îl tintuiesc cu privirile si fac un pas, încercuindu-i" pe Manole si pe Mira în tentativa acestora de a se eluda de la consecintele juramântului întru jertfire. George Gana interpreteaza semnificatia scenei în logica fatalitatii:

ea rezuma dinamica acestei piese, facuta din miscari repetate si de tot atâtea ori esuate, de a iesi din cercul trasat de destin (din "acest tarc al lumii fara scapare", cum zisese altadata Manole) (Gana 1986: XLIII).

Mai reapar când îi cer Mesterului sa se opreasca din tentativa sa de a darâma biserica partial înaltata dupa jertfirea Mirei ("Jos, Manole, jos!", "Îl ocolesc, gata sa sara asupra lui") si îl atentioneaza în momentul în care vrea sa -l ucida pe Al saselea zidar, banuit ca ar fi fost cel care a pus ultima caramida pe Mira ("Nu, Manole, nu! Cazi în alt pacat!", IV, 4). Dupa ce Manole afla ca el singur a zidit -o în întregime pe Mira, toti "stau si-îl privesc dureros" (IV, 4). Împreuna reapar, fara replica, într-o mutenie expresiva, atunci când Al treilea zidar observa ca posteritatea nu va retine zbuciumul sufletelor lor din timpul procesului de creatie ("Privesc cu tristete în gol", V, 1). Ultima lor replica este pur constatativa, dupa ce Manole se aruncase în gol si, cu un ultim gest, îi iertase: "Mort".

Dan C. Mihailescu îi considera pe cei noua zidari ca definind "un context socio-psihologic al personajului central":

În planul simbolic sau, mai bine zis, plurisimbolic, în care se misca Manole, cei noua zidari au un rol de apostoli, ei trecând printr-o "schimbare la fata" si având revelatia Supremului pe care îl întrupeaza si vietuieste mesterul. Adunati din toate cele patru stihii, mesterii dubleaza dinamica "puterilor" ascunse, creând în jurul persoanei lui Manole o tensiune concentrica, fiind resorbiti de puterea fa scinatorie a acestuia si devenind în cele din urma simple emanatii ale vointei sale. Revoltele lor, reconvertirile, ezitarile, ritmica diabolica a zidirii propriu-zise, jocul lor contorsionat sau ritualist, le acorda un statut esential în dialectica tragica a piesei, atât sub aspect tematic, cât, mai ales, din unghiul spectacularitatii (Mihailescu 1984: 124).

Personajul colectiv apare sub denumirea "Zidarii" pentru prima oara când acestia îi dau o replica lui Manole, care ar fi dorit alegerea a ce este bun de ce este rau: "Ce e bun se molipseste de ce e rau, si nu mai ramâne nimic bun" (II, 1), sustin zidarii deznadajduiti de perpetuul esec. Replica ar oferi argumente adeptilor ideii prezentei bogomilismului în piesa, desi erezia nu constituie tema urmarita de autor în drama sa. Reapar incidental sub aceasta denumire când nu îi permit Mesterului sa abjure de la juramânt prin tentativa sa de a o salva pe Mira. În acest context sunt initial lipsiti de replica, doar joc scenic ("Îl privesc lung, nu se misca"; "Se apropie înca un pas"; "S-aduna, fac zid în jurul ei"), iar când Manole sugereaza ca accepta zidirea sotiei sale, Zidarii decreteaza "sententios": "Blestemul a fost învins!" (III, 3). Revin conjunctural si incidental sub aceeasi denumire când "se aduna" spre a-l opri pe Manole din tentativa sa de a darâma biserica partial înaltata dupa zidirea Mirei (IV, 4). De asemenea în debutul Actului al cincilea, pur ca joc scenic: "Pe trepte, trag din rasputeri de niste funii cari duc în biserica. Se ridica clopotul. Cu strigate obisnuite la asemenea lucrare". Sub aceasta denumire apar pentru ultima oara chemati de Voda pentru a fi întrebati daca uneltesc sa mai ridice o alta biserica. Cu aceasta ocazie, doar joc scenic: "Se privesc mirati" (V, 4). Zidarii

... constituie unul din cele mai realizate grupuri ale dramaturgiei noastre. Cei noua contribuie decisiv la ritmica spectaculara, nu numai prin jocul lor, nu o data ametitor, de replici sau prin dinamica specifica acordata de planul relational, dar mai cu seama prin cercul necrutator cu care - la rândul lor - îl înconjoara pe mester. Legatura dintre Manole si zidari este una absoluta, pentru care juramântul este doar un artificiu simbolic în acordarea calificativului de "ireversibil" al întregului traiect dramatic (Ciompec 1979: 133).

Întâiul (Zidar), fost cioban, este cel care îl anunta primul pe Manole ca "pamântul nu ne mai sufere" (I, 4). Ulterior exprima identificarea de natura artistica, spirituala si ontologica în general a Tuturor zidarilor cu Mesterul: "Am trait asa de mult în acelasi gând si în aceeasi grija cu tine, ca am început sa -ti semanam la înfatisare si la pas" (II, 3). Tot el accepta primul interpretarea jertfei de sânge ca ceruta si consacrata de transcendent, intrând astfel în logica fatalitatii: "Da, ochiul de sus ne vede, si Mielul din potir. Daca asa este voia Mielului, sa trecem la fapta" (II, 3) si afla si solutia pentru a fi identificat cel care îsi va jertfi fiinta draga: "Aceea sa fie care întâi va veni - barbat sa-si vada, frate sa-si vada, tata sa-si vada" (II, 3). Exprima poetic si metaforic rolul interpretat de Mira în conflictul dramatic: "Astfel, una din alta s-au aprins întâmplarile, si femeia din miazazi a ramas altar între blestem si juramânt" (IV, 2). Se exprima aici alegoria femeii-biserica, solutie izbavitoare a patimii creatoare a barbatului artist, patima care integreaza bivalenta: este distructiva, blestemul faptei, dar este si creatoare, juramântul înfaptuirii. Primul dintre Zidari care sugereaza anticipativ si metaforic adastarea Mesterului întru moarte, post creatie: "Ca un duh ratacit, de iese pe la raspântii spre alte tarâmuri" (V, 1). În contextul unei prezumtii de vinovatie asupra lui Manole, exprimata în penultima scena de Întâiul boier, Întâiul zidar se remarca prin neîncrederea sa fata de intransigenta Mesterului, sau cel putin de neîntelegere acuta a acestuia: "De la o vreme, Manole vorbeste în ghicitori tot mai întunecate. Cine poate sa-l înteleaga? Spusele lui ascund tot alte si alte tâlcuri. Vorbele lui le-am pierdut cheia. Si înca o mâhnire pare a fi de neînlaturat!" (V, 4).

Întâiului zidar îi apartine ultima replica a piesei: "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate în noi!", creatia artistica împlinita a nimicit sufletul omului.

În finalul piesei nu doar Manole e "devastat" de "pârjolul" creatiei, ci toti cei care au semnat pactul înfaptuirii operei, toti cai care din ciobani, pescari au devenit constructori (artisti). Tragedia se încheie semnificativ cu replica scurta (aforistica) a unuia dintre zidari care pune în echilibrata cumpana "stralucirea" bisericii cu "pustietatea" resimtita acut în suflet de cei care au zidit-o "cu mintile arse" de "turburarile juramântului" (Ciompec 1979: 132).

Al doilea (Zidar), fost pescar, este cel care reia o nedumerire a lui Manole cu privire la principiul care le zadarniceste constructia bisericii: "Astazi duram cu sudoare fara de cântec biserici crestine. Pamântul nu le sufera, sau Domnul nu le primeste?" (I, 4). Tot el introduce exprimarea dihotomiei dintre credinta Zidarilor în Mester si împotrivirea pamântului, întrebând direct: "A cui e vina?" (I, 4). De asemenea da glas unei optiuni necesare asigurarii reusitei constructiei, dupa ce aceasta fusese exprimata anterior în piesa printr-o diferenta de viziune între Manole si Bogumil: "Manole nu stie ce sa faca. Sa se bizuie pe masuri sau pe rugaciune?" (II, 1). Bogumil se dovedise adeptul exclusiv al credintei oarbe si al rugaciunii si îi reprosase lui Manole încapatânarea de a socoti cu propria constiinta si ratiune. Aici este sugerata, în fond, problema liberului arbitru al creatorului artist. În contextul zidirii Mirei revine cu o alta observatie esentiala referitoare la problematica artistului, a creatorului uman: "Otrava si slava culegem din fapte" (IV, 1). Al doilea zidar pare a avea constiinta rezultatului dual si antagonic al înfaptuirii actului creator: triumful artistului concomitent cu neantizarea omului. Reia o replica a celui de-Al patrulea zidar, "Noapte si zi crestem spre cer", (IV, 1), ceea ce trimite fie catre interpretarea constructiei bisericii ca o modalitatea de a se exprima credinta în transcendent, fie ca încercarea proprie omului de a-si apropia si revela transcendentul prin propria vointa si putinta, adica predeterminare fatalista sau liberul arbitru, eternul conflict al dramei culte.

În ultimul act, dupa desavârsirea constructiei, Al doilea zidar presupune ca Voda ar veni sa îl pedepseasca pe Manole pentru sacrificiul uman ("Poate Voda vine sa-i aduca osânda"), considerându-i pe ceilalti mesteri disculpati principial, desi toti depusesera juramântul: "Nici o vina nu avem" (V, 1).

Al treilea (Zidar), fost calugar, apare înca din Actul I, Scena IV, dar relevant devine în momentul în care exprima tentativa zadarnica a lui Manole de a împaca ratiunea umana cu credinta în consacrare: "Cu un ochi tot masoara, cu celalalt se roaga. Nu râde cu nici unul. Lacrimeaza cu amândoi" (II, 1). Tot acest zidar e primul care intuieste ca Mesterul asteapta o minune pentru a materializa viziunea bisericii înaltate si exprima interogativ si în ce ar consta "învoiala si juramântul" cerute de Manole de la Toti pentru a face posibila minunea: "Sa savârsim o fapta prin care ne pierdem sufletele?" (II, 3). Propune ca cel care îsi va jertfi fiinta iubita sa fie ales prin tragere la sorti, dar este respins (II, 3). În contextul zidirii Mirei exprima o zicala populara, "În tot raul, si-un bine" (IV, 1), care poate fi interpretata plurivalent: fie ca o reminiscenta bogomilica, fie ca o modalitate de a se disculpa, în ideea ca viata sacrificata va asigura înfaptuirea bisericii, fie mai abstract, dar cel mai apropiat de estetica dramei, referindu-se la farâma de viata care trebuie jertfita pe altarul creatiei. Cu atât mai problematica replica sa cu cât ipostaza de fost calugar poate trimite deopotriva catre unele interdictii ale preceptelor morale crestine înca vii în mentalitatea sa, sau, dimpotriva, catre postura unui artist care s-a eliberat complet de predeterminarea transcendenta si actioneaza în conformitate cu liberul sau arbitru, eventual determinat doar de patima creatoare. Ulterior se situeaza explicit în logica fatalitatii, sau, mai corect spus, a consacrarii transcendente: "Manole, suntem în grija Înaltului"; "Asa a fost sa fie. Când totul se împlineste dupa porunci gândit e cu mult deasupra noastra, sa zicem si noi cu miile de guri ce vin sa se uimeasca..." (IV, 3).

Acest zidar este si cel care îsi imagineaza ca ingenuitatea Mirei a perseverat pe tot parcursul zidirii, femeia crezând pâna la moarte si chiar postfactum ca interpreteaza un rol într-un joc: "Eu cred ca a asteptat fara tristete, speriata doar ca jocul tine prea mult. Si ea nu întelege nici acum, ci se mira din zid sau din cer ca noi tot ne mai jucam" (IV, 2). Jocul de-a moartea asigura un aparent voluntariat al celui care va fi jertfit, dar în esenta sporeste considerabil dramatismul piesei, prin aceea ca sacrificarea vietii nu tine în nici un caz de ludic, ci este tema majora si grava a dimensiunii estetice a mitului. Al treilea zidar pare apoi a prelua prerogativele de organizator al mesterilor si al constructiei dupa zidirea Mirei, în absenta lui Manole, fiind cel care le da ordine detaliate Celor trei carausi (IV, 3). Prin intermediul sau aflam ca dupa zidirea Mirei mesterii au lucrat neîncetat vreme de sapte zile si tot el este cel caruia Manole i se adreseaza, într-o scena dezvoltata, dupa înfaptuirea sacrificiului (IV, 4).

Al treilea zidar exprima si receptarea constructiei ca simbol al neîmplinirii sufletesti: "Nehotarât, lacasul va sta între lumina de ieri si tristetea de azi, vesnic" (IV, 4), idee reluata si nuantata de el în actul urmator: "Vedeti frati, atât ramâne dupa noi: înfaptuirea, si înca vuietul neschimbat al apei si poate tristetea vreunei legende, dar nimic din zbucium" (V, 1). Creatia împlinita va ramâne marturie a geniului lor artistic si va genera, la rândul ei, alta creatie, legenda, dar nici una dintre acestea nu va fi capabila sa surprinda si sa exprime frântura de omenesc sacrificata de ei în procesul creator. Subtil se sugereaza aici rolul dramei culte, singura care asigura dimensionarea estetica a "zbuciumului" pomenit de Al treilea zidar... Credinta sa este ca Voda nu va osândi pe nimeni, ci se va bucura de constructie, întrucât realizarea sa artistica este exceptionala: "Biserica e atât de frumoasa - Maica Precista daca ar fi sa nasca a doua oara pe Iisus, ar trebui sa -l nasca nu în iesle, ci în lacasul acesta" (V, 1). Ca fost calugar, Al treilea zidar asigura receptarea creatiei artistice dincolo de valoarea sa estetica, dezvoltându-i - sau restrângându-i - dimensionarea catre functionalitatea religioasa. În momentul în care o opera de arta înceteaza a mai fi autotelica, a-si avea scopul în sine însasi, conferindu-i-se o valoare adiacenta relativa, cea religioasa în cazul de fata, i se deturneaza caracterul de valoare absoluta. Pentru Al treilea zidar, fost calugar, creatia zidarilor este un obiect care prin raportare la valoarea religioasa îsi dobândeste caracterul de bun religios, printr-un act mijlocitor al spiritului. Pentru el biserica este o temelie prin care omul se înalta spre valoarea transcendenta. Pentru artistul adevarat, biserica este concomitent o valoare si un bun estetic, alcatuind una si aceeasi fiinta, aflându-se într-un raport de imanenta, fuzionate laolalta, fara un demers spiritual (Vianu 1968: 49-55). Al treilea zidar, interpretând opera de arta, o transforma din bun estetic în bun religios.

Al treilea zidar exprima si conditia omului Manole dupa ce artistul Manole împlinise creatia: "Traieste parca n-ar trai" (V, 1), artistul l-a nimicit pe om, o data cu sacrificarea vietii de catre creatie. La confruntarea cu Voda, reaminteste ca au creat sub consacrarea transcendenta: "Fara de harul de sus nu am fi învins puterile din prapastii", amintind însa si culpa omeneasca intrinseca faptei: "Cei ce vor veni vor judeca mai bine partea buna, cereasca, a ei si partea rea, pamânteasca, a ei" (V, 3). Involuntar prin aceasta logica chiar si fostul calugar admite contributia liberului arbitru al individului la ridicarea bisericii. Acest zidar îsi imagineaza soarta artistilor creatori dupa ce vor disparea ca individualitati: "Când noi nu vom mai fi, apa si adâncul padurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fara sa ne numeasca, surd si cumplit, a-u! a-u! din veac în veac" (V, 4). Prin aceasta replica este exprimata conceptia anterioara, din Filozofia stilului, a eseistului Blaga (studiu republicat sub titlul Probleme estetice), conceptie referitoare la destinul artistului, aderenta la o creatie anonima si colectiva, o matrice stilistica care determina si la care revine creatorul, numita, ulterior, în cazul culturii române, spatiu mioritic: "A trai întru «absolut» înseamna a te stiliza launtric, a accepta o conventie. A crea întru absolut înseamna a crea anonim, a fi impersonal, colectiv" (Blaga 1968: 76).

Al patrulea (Zidar), fost ocnas, apare în istoria dramei înca din Actul I, Scena IV, dar capata o oarecare individualizare mult mai târziu, când observa ca juramântul Tuturor de a jertfi o femeie draga lor i -a încrâncenat neomenesc, învrajbindu-i unii cu altii în perioada incertei expectative a lamuririi celei ce va fi sacrificata: "Juramântul, în loc sa ne faca asemenea înaltelor slugi înaripate, ne -a facut mai curând asemenea spurcaciunilor fara nume. Eu aici - fiere, tu dincolo - pizma. Eu - fara încredere, tu - veninos. Ne uitam unul la altul cu ochi piezisi. Privirile ni s-au ascuns verzi sub strasina fruntii. Ne hartuim urât si facem poiata din altarul lui Hristos" (III, 1). În contextul zidirii Mirei pare a sugera ca ritualul constructiei bisericii este rezultatul liberei optiuni si al efortului personal al omului de a-si revela misterul si de a-si apropia transcendentul, ceea ce trimite într-o interpretare exagerata si inadecvata catre problematica supraomului lui Nietzsche, lipsita de apropiere de fond cu filosofia si estetica dramaturgului român: "Din gura de iad si-nvinsul mister, noapte si zi crestem spre cer" (IV, 1).

Al cincilea (Zidar) este introdus înca din Actul I, Scena IV. Aflam, printr -o replica a Întâiului zidar, ca numele sau ar fi Zevedei. În aceasta împrejurare Al cincilea zidar constata ca nu le mai este sprijin nici Sfânta Cruce în ritualul constructiei bisericii (II, 1). Observa ca, prin promisiunea facuta Solului, Manole "se repede în moarte" (II, 2). Datorita lui întelegem ca timpul expectativei Zidarilor din momentul acceptarii jertfei de sânge si pâna la venirea uneia dintre femei este în piesa lui Blaga de trei zile: "Cu ochiul tulbure de neodihna, a treia oara soarele iese din munte" (III, 1). Acest zidar exprima explicit ca cea sacrificata va fi aleasa de Dumnezeu: "O fi aceea pe care Dumnezeu o va voi" (III, 1). Replica sa pare a argumenta hotarâtor ca mesterii nu se raporteaza, finalmente, existential, la nici un alt principiu sau alta credinta transcendenta în afara Dumnezeului crestin. Însa Ionel Popa atrage atentia, pe buna dreptate, ca multe vocabule din lexicul filosofului si scriitorului Blaga au înteles de sine statator, specific autorului, impunând un anume spirit al operei. Astfel, pentru Blaga

DOAMNE - este un echivalent verbal al metafizicului MARELE ANONIM, si mai putin pentru Dumnezeul crestin; (...) DUMNEZEU/SATANAIL - preluati din mitologia crestina populara, nu din teologie, cei doi termeni devin metafore care sugereaza niste entitati metafizice. Prin acest cuplu metaforic Blaga încearca sa exprime ideea unitatii contrariilor (Popa 2003: 71-72).

Al saselea (Zidar) este cel care propune gasirea unui alt loc pentru cladirea bisericii, dupa o noapte cu totul potrivnica. Tot el îi cere primul lui Manole sa îi vorbeasca lui Voda pentru a se disculpa de vina zadarnicirii constructiei. Într -un crescendo, va fi cel care îl înfrunta pe Manole, sustinând ca s-au lasat amagiti de acesta si incitând la nesupunere: "În ocolul de vraja am fost blânzi cum sunt cocosii de casa. N-am mai vazut nimic, nici la dreapta, nici la stânga. Dar acum ne -am trezit. Totul se descopera a fi înselaciune. La locul prapadului nu ne mai întoarcem" (I, 4). Dan C. Mihailescu interpreteaza astfel replica: "Al Saselea va fi cel care va sintetiza elementele ideii de damnare si fascinatia pe care Manole o exercita asupra lor prin puterea nefireasca a crezului sau" (Mihailescu 1984: 113). La înfruntarea cu Solul, e primul care intuieste ce va promite Manole si încearca sa îl opreasca, numindu-l apoi "smintit": "Mesterul nostru e nebun. Hotarârile lui, iesite din minte scâlciata, încep a fi primejdioase" (II, 2). De asemenea e primul care declara deschis ca se întoarce la vatra, interpretând receptarea patimii creatoare a lui Manole c a expresie a vanitatii egolatre, a grandomaniei mesterului: "Nu ne-am unit cu tine în fapta si în vis? Dar acum rabdarea nu mai are din ce sa se hraneasca. Nu ne putem jertfi toti pentru marirea îndoielnica a unuia singur" (II, 3). Figura puternic individualizata si oarecum singulara, e unicul zidar care sustine ca nu s-a contaminat de patima creatiei, energia Mesterului fiind înteleasa aici ca având caracter daimonic: "Toti stau în cercul tau de vraja, Manole, dar pe mine nu m-ai îndracit cu chipul mic al bisericii, nu, pe mine nu m-ai îndracit!!" (II, 3). Demn de remarcat ca în acest moment Al saselea zidar pleaca înspre vatra, nemailuând parte o vreme la dezvoltarea istoriei dramei, implicit nedepunând juramântul de a o sacrifica pe prima femeie draga ce va sosi între ei.

Indiscutabil este cel mai bine configurat dintre Zidari, si aceasta deoarece îndeplineste un rol dramatic distinct, acela de a-l contrazice constant pe Manole, de a incita la nesupunere si razvratire. Era necesar pentru ca hotarârile Mesterului sa aiba o contrapondere în dezvoltarea conflictului dramatic si pentru ca persuasiunea finala a tuturor zidarilor sa se fi realizat în pofida unei opozitii înversunate a unuia dintre ei. Cu atât mai de efect este acceptul final, chiar si al celui d e-Al Saselea zidar, revenit la locul constructiei, de a lua parte la înfaptuirea bisericii, exemplu graitor si decisiv de convertire a necredinciosului si a neinitiatului la conditia artistului trait de patima creatoare: "se întoarce frânt, cade în genunchi între ei, la picioarele lui Manole: Mestere, nu pot pleca. Biserica ta nu o pot uita" (II, 3).

Cu toate acestea în debutul Actului al treilea revine la interpretarea consecventa a rolului sau specific, el fiind cel care sugereaza o posibila încalcare a învoielii tocmai de catre Manole: "Sta el între noi ca o lumina dreapta? Sau trimite în vale semne de moarte?" (III, 1), sugerând ca Mesterul îsi avertizeaza sotia sa nu vina între ei. Sustine ca în prezenta sa Zidarii nu ar fi depus juramântul de sacrificare a unei femei, iar pe baza absentei sale de la depunerea acestui juramânt încearca sa se sustraga consecintelor sale faptice: "Eu n-am nimic de jertfit"; însa imediat accepta ca împartaseste, totusi, conditia Tuturor: "M-am întors si am înghitit juramântul ca si voi" (III, 1). Al saselea zidar mai introduce explicit un alt aspect problematic al jertfei lor virtuale, anume care exact dintre Zidari o va sacrifica pe aceea ce va veni, demonstrând diferenta de calitate dintre asumarea principiala a jertfei si profesarea faptica a acesteia. Observa ca absolut toti Zidarii, inclusiv el, s - au rugat în noapte ca cea jertfita sa nu fie femeia draga lui, abjurând astfel de la hotarârea învoita de comun acord: "Asta-noapte, cel putin o data, fiecare dintre noi a calcat juramântul. (...) În rascoala patimii, toti ne-am rugat, si fiecare dintre noi a încercat sa schimbe mersul pecetluit cu juramânt al întâmplarilor" (III, 1).

Rolul antagonic jucat de Al saselea zidar în drama merge pâna la parodierea versurilor din balada populara: la întrebarea retorica si metaforica a celui de-Al saptelea zidar "Unde mi s-a scurs sângele din trup?", Al saselea raspunde "(cu rautate): Ha! Pe Arges în jos, pe un mal frumos" (III, 1). Replica are o semnificatie aparte, ea probeaza deplasarea de sens si de viziune pe care o sufera mitul în reinterpretarea sa în drama culta. În pofida permanentizarii programatice a "timpului mitic românesc", mitul este resemantizat prin augmentarea dramei personale a individului înfruntându-si si hotarându-si prin propria optiune destinul. "Malul frumos" al baladescului popular, naiv idilic, este resimtit si exprimat în drama ca dimensiune plurivalenta, care include în sine si ideea unei estetici a paradoxului, daca nu chiar a grotescului, a frumosului cladit pe un fundament ce include opusul sau, acea unitate a contrariilor specifica discursului, filosofic sau artistic, al lui Blaga. Prin aceasta replica a celui de-Al saselea zidar se revine la posibilitatea interpretarii dramei creatiei ca expresie a unei conceptii metafizice, dupa care elanul înfaptuirii lucrurilor frumoase are ca punct de plecare raul, dupa cum afirma Gh. Ciompec (Todoran 1985: 101). Sau, mai degraba, o revenire la una dintre interpretarile viziunii dramaturgului cu privire la natura principiului suprem care guverneaza firea universala:

Fondul cosmic are o configuratie mai complicata decât credea autorul lui Zamolxe, Orbul nu e numai puterea creatoare a naturii, ci si cea distructiva. Aceste doua fete ale ei au fost ipostaziate mitic si numite deosebit, dar apartin aceleiasi entitati (Gana 1986: XXXVII).

"Malul frumos" parodiat de Al saselea zidar nu face decât sa reia, într -o alta tonalitate, ideea centrala a dramei, aceea a extinctiei omului în tentativa sa de a fi artist, a vietii transfigurate în creatie, a sufletului sublimat în spirit.

La un moment dat Al saselea zidar afirma explicit rolul interpretat de el: "Nu stiu cum se face ca vesnic eu trebuie sa-mi deschid gura pentru nemultumirea lor" (III, 2). În acest sens exprima si conflictul ideatic major al dramei, mai precis neîntelegerea de fond a mobilului în virtutea caruia au acceptat cu totii jertfa: "Prin legamânt ne-am hotarât pentru pierdere, dar la câstig n-am gândit. Pierderea am vedea-o, dar dobânda nu" (singur Manole are constiinta clara a demersului lor: "Înfaptuirea ar fi un câstig prin ea însasi", III, 2). Desi Al saselea zidar incitase la neîncredere în juramântul depus si de Manole, când Mira este cea care soseste între ei, tot acesta zidar este cel care invoca deschis în fata Mesterului tocmai juramântul depus: "Un juramânt s-a depus între noi" (III, 3). Si în rationamentul sau revine consacrarea si predeterminarea constructiei de catre transcendent: "lacasul e ceea ce unuia singur îi e dat sa înfaptuiasca patruns de cea mai înalta taina cereasca!"; "Siun legamânt am facut, sub privirile Ziditorului" (III, 3), dar acest argument functioneaza în cazul tuturor mai degraba ca o tentativa statornica de disculpare.

Datorita constantei opozitii de care da dovada, este banuit de Manole ca ar fi cel care a pus ultima caramida peste Mira. În momentul în care Mesterul este pe cale de a-l ucide pentru aceasta vina închipuita, Al saselea zidar îi spune lui Manole ceea ce Al treilea încercase sa evite: "Banuiala ta are ascutis întors, Manole. Daca cu orice pret vrei sa-l stii, acela ai fost tu. Tu ai zidit-o de la început pâna la sfârsit. (...) Altfel, pieptul femeiesc nu si-ar fi îndurat fara împotrivire sfârsirea" (IV, 4). În ultima sa aparitie în istoria dramei, imediat dupa ce Mesterul se aruncase în gol, Al saselea zidar îsi recunoaste dragostea si ura fata de acesta, în fond credinta, cerând iertare, într-o ipostaza similara a celeia a Ghebosului aplecat asupra lui Zamolxe: "Manole, eu te-am urât si te-am iubit mai mult decât oricare. Pune-ti înca o data mâna deasupra mea, ca atunci când am voit sa plec si n-am putut. Nu trebuie sa spui nici un cuvânt - numai mâna s-o ridici" (V, 4). În mod simbolic în aceasta scena întreaga lume a dramei îsi cere iertare si binecuvântare de la Mester, pe care acesta le-o si acorda, cu un ultim gest.

Acest element "de diversiune" care este al saselea zidar devine în totul relevabil pentru stiinta lui Blaga de a-si dubla întotdeauna linia principala conflictuala creând astfel de tensiuni în plan secund, care sprijina tensiunea ansamblului (Mihailescu 1984: 116).

Al saptelea (Zidar) intra în istoria dramei când anunta venirea Solului (II, 1). El îsi imagineaza care va fi supliciul indicat de domnitor în cazul esecului constructiei: "Domnul ne va surghiuni în Insula Serpilor si vom pieri zdrobiti de haiducii marii" (II, 2). Tot el sugereaza si o ultima actiune extrema pe care ar mai putea-o face Zidarii pentru a asigura ridicarea bisericii: "Daca crezi, mergem pe jos, la râul Iordanului, sa ne scaldam curatindu-ne în el de tot raul lumesc" (II, 3). În chiar debutul Actului al patrulea exprima explicit ca ceea ce zidesc mesterii la temelia bisericii nu este o doar o femeie, ci principiul pe care aceasta îl reprezinta: "Zvârliti tencuiala pe coapse si os, sa-nchidem viata în zidul de jos" (IV, 1).

Al optulea (Zidar) intra în istoria dramei opunându-se cerintei lui Manole de a avea rabdare (II, 1). Ulterior exprima poetic legatura organica, patologica si spirituala ce s-a permanentizat între patima de a zamisli biserica si fiinta Zidarilor.

Demonia creatiei (esential definitorie pentru Manole) e contagioasa - mod de a sublinia ideea ca jertfa de sine e legea universala a creatiei. E un pact necesar. Mesterii sunt vrajiti de chipul bisericii - de visul artistic al mesterului mare - si dorinta înfaptuirii s-a instalat în ei ca o boala fara de leac (Ciompec 1979: 130):

"Suntem bolnavi de ea. O simtim în vazduh ca o matase. Nu e nicairi, si totusi dorul de ea e în noi ca un dor de casa" (II, 3). Demne de retinut sunt în acest context consideratiunile filosofului Blaga:

Dorul e socotit când ca stare sufleteasca învârtosata, ca o ipostazie, când ca o putere impersonala, care devasteaza si subjuga, când ca o vraja ce se muta, când ca o boala cosmica, ca un element invincibil al firii, ca un alter ego, ca o emanatie material-sufleteasca a individului. (...) [Heidegger, n. a.] s-a însarcinat sa încerce o asemenea reducere a existentei umane la substanta ei lirica de ultima expresie. El s-a oprit la termenul de "îngrijorare". Unui român, în legatura de sânge cu matca etnica, i s-ar putea usor întâmpla, încercând sa-si faureasca o filosofie existentiala, sa circumscrie aceeasi substanta prin termenul de "dor". Dorul s-ar revela deci ca ipostaza româneasca a "existentei" umane. (...) s-ar putea afirma ca existenta e pentru român "dor", aspiratie trans-orizontica, existenta care în întregime se scurge spre "ceva" (Blaga: 1994: 161-164).

Asadar pentru mesterul zidar, creatorul lui Blaga, dorul, ipostaza a existentei umane, este identificabil prin suprapunere cu biserica, sau, mai precis, cu patima de a construi biserica. Vatra, etnicul, biserica si existenta par a fi ipostaze ale aceluiasi principiu, aspiratie trans-orizontica, dor, sete de absolut. Al optulea zidar exprima aici imposibilitatea mesterilor de a fiinta altfel decât prin înfaptuirea creatiei, destinul lor existential se suprapune si se identifica cu destinul lor de om creator, de artist. Metafizic, Al optulea zidar a intuit, prin aceasta replica metaforica, finalitatea existentei lor: desavârsirea exclusiv prin creatie.

Acest zidar spune explicit ca nici unul dintre ei nu va sacrifica faptic femeia ce va sa vie între ei (III, 1), recuzând astfel declarativ esenta juramântului stabilit între Zidari. Tot el este primul care îsi imagineaza destinul bisericii odata înaltate: "Si totusi, umbra de copac n-ar strica pentru cei ce vin si pururea vor veni sa se minuneze. Din umbra sa-si întinda vinele fericite în largul privelistii. Am auzit ca domnitorul vrea sa-si puna în stema biserica aceasta, dimpreuna cu cei doi vulturi gemeni de sus, care în fiecare zi se rotesc deasupra noastra la ceasul acesta" (V, 1). Al optulea zidar are constiinta realizarii artistice de exceptie a tuturor mesterilor, constructia lor urmând sa devina un simbol cultural si chiar politic al neamului.

Al noualea (Zidar) apare ultimul dintre Zidari în istoria piesei, dând glas unei stari generale de spirit: "Cladirea acestei biserici, închipuite în ceas orb, întrece puterile noastre" (II, 2). Tot el nuanteaza dorinta Tuturor de a fi "dezlegati de cuvântul" constructiei, declarând ca nu pot pleca întrucât biserica a devenit intrinseca parte din fiinta Zidarilor: "Dezleaga-ne de amintirea ei. Ca nu o mai putem uita" (II, 3). Se indica aici constiinta ca si pentru restul Zidarilor constructia bisericii este o patima creatoare, nu doar un simplu mestesug: "... artisti, posedati, ca si Mesterul, de nevoia de a înfaptui opera..." (Gana 1986: XLI). El propune "sa se hotarasca la jertfa singur unul din noi" (II, 3), dar este respins. În contextul zidirii Mirei exprima o data în plus nedumerirea Zidarilor cu privire la principiul care îi determina sa sacrifice viata, sugerând doar ca nici unul dintre mesteri nu poate sa se opuna acestuia: "Vai, cine ne-ndruma? Oh, nimeni nu scapa" (IV, 1).

Zidarii sunt prezenti conjunctural în piesa si prin alte denumiri, cea mai frecventa fiind "Altul", trimiterea vizând însa o multitudine de actanti a caror identitate precisa este greu de relevat. Semnalam totusi, pe cât posibil, si aceste aparitii, care la rândul lor contribuie la conturarea portretului complet al personajului colectiv. Un "Altul" este identificabil cu Al doilea zidar. Sub aceasta denumire apare cu o singura replica, în debutul Actului al doilea, remarcând ca toata împotrivirea spectaculoasa a pamântului se linisteste în zorii zilei (II, 1). Un alt "Altul" este identificabil cu Al treilea zidar. Sub aceasta denumire apare cu o singura replica, în debutul Actului al doilea, dezvoltând o teorie a prezentei Anticristului prin tara, dealtfel foarte obisnuita perioadelor tulburi ale Evului Mediu european. Propune ca posibila determinanta a netrainiciei constructiei tocmai prezenta Anticristului în universul imanent, dar expunerea sa este savuroasa prin limbajul ce exprima o mentalitate tipic naiv ignorant populara, de antropomorfizare a demonicului în tonalitati semiparodice:

Niste ciobani l-ar fi vazut la o stâna parasita. Anticrist îsi mulgea caprele cu ugerii plini de venin. Altii l-ar fi vazut într-o mânastire, unde face pe sfântul si-si tine matele într-un pahar. Dupa altii, Anticrist umbla prin Valea Oltului, în chip de vladica calator, si împarte cu mincinoasa supunere de mâni darul preotiei.

Sa nu uitam ca Al treilea zidar e fost calugar... Blaga va reveni cu acest tip de receptare a Anticristului în imaginarul si mentalul popular cu prilejul piesei Arca lui Noe, unde va dezvolta subiectul si limbajul într-o parabola biblica ce nu e scutita de accentele unei autentice parodii taranesti.

Unii dintre Zidari (si nu putini) sunt denumiti adeseori "Altul". Acestia sunt, formal, altii decât primii doi identificabili "Altul". Anume: cinci care rostesc într-o succesiune reactii succinte în fata confruntarii cu decizia acceptarii jertfei (II, 3); doi când opineaza cu privire la natura umbrei ce cade între ei dupa încuviintarea jertfei, umbra de nor, de copac sau de munte (II, 3); doi când cer, imperios si panicati, ca Manole sa vegheze alaturi de ceilalti la ivirea femeii ce trebuie sacrificata (III, 1); doi când se razvratesc împotriva hotarârii lui Manole de a jura întru acceptarea jertfei (III, 2); unul singur când sustine ca zidurile dorite de Manole "nici dracul nici cerul nu le vrea!" (III, 2), reiterând astfel implicit acuza celui de -Al saselea zidar de vanitate si grandomanie a lui Manole ("Nu ne putem jertfi toti pentru marirea îndoielnica a unuia singur", II, 3), dar sugerând, involuntar, si ca biserica este rezultatul liberului arbitru al creatorului uman; noua (deci Toti zidarii) în contextul zidirii Mirei, reluând sacadat, sincopat si incantatoriu spusele unora din aceeasi scena, prin care se numesc materialele folosite în ritualul jertfirii femeii si al constructiei bisericii, totul sfârsindu-se cu reiterarea constientizarii rezultatului care îi asteapta pe Toti: "Venin si slava!" (IV, 1).

Zorul constructiei (sugerat în balada prin câteva versuri) devine un amplu ritual al zidirii în care se aduna deopotriva frenezia faptei si apele marii tragedii pe care o implica zamislirea operei; solemnitatea ritualului e sporita de cadenta ritmica a prozei intens poematice si replicile zidarilor se structureaza - cum observa Eugen Todoran - într-un adevarat "imn al muncii" frazat pe voci felurite (Ciompec 1979: 136).

Doi în aceeasi scena, încercând sa se amageasca referitor la un câstig al vietii personale prin ridicarea bisericii: "Cine cladeste biserici traieste mai mult"; "Timpul petrecut la cladirea unei biserici nu se pune-n socoteala vietii. Toata vremea petrecuta aici e un adaos" (IV, 1). Se constata si o usoara nota sarcastica, de parodie amara, care fusese deja valorificata artistic de dramaturg în Tulburarea apelor în contextul zidirii unei biserici ortodoxe; unul când se întreaba daca Mira mai traieste în zid (IV, 2); unul când propune ca Manole sa fie legat de un copac pentru a nu distruge, într-un acces de furie, constructia partial ridicata (IV, 4); doi (si nu neaparat Zidari, ci parte a Multimii anonime) când observa ultimele gesturi ale Mesterului "pe marginea bisericii", înainte de sinuciderea sa ritualica: "Manole îngenuncheaza spre rasarit"; "Acum spre apus" (V, 4).

Un "Altul" reia, dupa sinuciderea Mesterului, la finele dramei, o replica esentiala a acestuia: "Înfaptuirea bisericei cere tot, si te duce de -a dreptul în moarte sau saracie, în cer sau nebunie" (V, 4). Daca pentru Mester cerul si moartea au fost rezultatul înfaptuirii bisericii, pentru ceilalti mesteri acesta pare a fi nebunia, dupa cum se poate deduce din replica ultimului Altul: "Nu vom sti cum sa ne mai gasim un loc în viata, vom rataci din loc în loc" (V, 4).

Celelalte denumiri prin care Zidarii actioneaza (episodic) în piesa au o prezenta cu totul sporadica si le prezentam strict cu titlu de inventar: "Unul", Identificabil cu Întâiul Zidar. Sub aceasta denumire apare cu o singura replica, în debutul Actului al doilea, numindu-l pe Manole "Mesterul Nenoroc" (II, 1). Un "Unul", altul decât cel identificabil cu Întâiul Zidar: aparitie singulara, dar de efect în constructia dramatica, întrucât rosteste, în finalul Actului al doilea, litania în stilul baladei populare, explicând pentru cine bate un ireal clopot de clestar: "Pentru sotie care înca n-a nascut, pentru sora curata sau fiica luminata, / care întâi va veni, / barbat sa-si vada, / frate sa-si vada, / tata sa-si vada" (II, 3). Pe masura dezvoltarii conflictului dramatic mai apar, pur circumstantial, Zidari numiti generic "Unul", cum ar fi cel care îi spune lui Manole "Tu sa vorbesti, ca a ta a fost patima de a cladi" (III, 3), sau cel care constata, în momentul în care Manole încearca sa darâme biserica partial ridicata dupa zidirea Mirei: "Vrea sa sloboada jertfa!" (IV, 4) etc. "Alt zidar": în contextul în care Voda îi cerceteaza pe Toti mesterii, în absenta lui Manole, daca uneltesc împotriva domnitorului sau a credintei. Acest zidar îl apara pe Mester din punct de vedere al unei prezumate vanitati: "Pe cataligele mândriei, el niciodata n-a umblat" (V, 4). "Altii": unii dintre Zidari, razvratiti pentru ca Manole i-a determinat "sa faca moarte", "sa ucida iubire" (III, 2). "Câtiva": personaj colectiv initial lipsit de replica. Încearca fara izbânda sa ridice o lespede la locul constructiei (II, 1). Ulterior "se apropie hipnotizati de extazul Mesterului" când acesta are viziunea înaltarii bisericii si exclama împreuna "Manole!" (II, 3) . Incidental mai apare în contextul în care Mesterul încearca sa darâme biserica partial ridicata dupa zidirea Mirei si îsi exprima în cor nedumerirea: "Ce faci, Manole?" (IV, 4). Ultima aparitie, lipsita de replica, este imediat dupa ce Mesterul s-a sinucis aruncându-se în gol: "aduc trupul în mijloc" (V, 4). "Cei noua (Zidari)": fara replica, plecându-si fruntile când Mira vine pentru a împiedica jertfa si le da binete, senina, mustrându-i: "Buna dimineata, noua ucigasi" (III, 3). "Ceilalti (Zidari)": adica excluzându-l pe Al saselea zidar. Aparitie singulara, declarându-l în cor "nebun" pe Manole, care sustine ca, în pofida evidentei zadarniciei, biserica se va ridica (II, 3). "Mai multi (Zidari)": socotind ca Manole si-a avertizat sotia sa nu vina spre a fi jertfita, declara ca "juramântul e desfacut" si îl acuza pe Manole ca "i-a ispitit sa faca moarte" (III, 2). "Glasuri": acest personaj colectiv apare pur conjunctural, putând fi identificat cu parte a Zidarilor, când îsi exprima uimirea fata de tentati va Mesterului de a darâma constructia înaltata dupa zidirea Mirei: "Ce faci, Manole?"; "Manole, tu strici ce am ridicat?" (IV, 4).

References

Bibliografie

Balu 1997: Ion Balu, Opera lui Lucian Blaga, Bucuresti, Editura Albatros.

Bancila 1995: Vasile Bancila, Lucian Blaga, energie româneasca. Îngrijirea editiei, adnotari, nota asupra editiei si tabelul bibliografic de Ileana Bancila, Timisoara, Editura Marineasa.

Barbulescu 1997: Titus Barbulescu, Lucian Blaga. Teme si tipare fundamentale. Traducere din limba franceza de Mihai Popescu, Bucuresti, Editura Saeculum I.O.

Bâgiu 2003: Lucian Bâgiu, Dramaturgia blagiana. Instituirea estetica a absolutului, Sibiu, Editura Imago.

Bâgiu 2004: Lucian Bâgiu, Scenocentrismul în dramaturgia blagiana: surmontarea indeciziei în "Meridian Blaga IV" [comunicari prezentate la sesiunile stiintifice anuale de la Cluj-Napoca, dedicate operei poetice si filosofice: 1990-2002], Societatea Culturala "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Editura Casa Cartii de Stiinta, p. 152-156.

Bâgiu 2005: Lucian Bâgiu, Bogomilism, sofianic si daimonic în "Mesterul Manole" de Lucian Blaga, în "Meridian Blaga V", tom 1-Literatura, Societatea Culturala "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj -Napoca, p. 32-46.

Bâgiu 2006: Lucian Bâgiu, Mesterul Manole: creatorul vs. omul creator. Valeriu Anania vs. Lucian Blaga, în "Meridian Blaga 6", tom 1-Literatura, Societatea Culturala "Lucian Blaga" Cluj-Napoca, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj -Napoca, 2006, p. 13-21.

Bâgiu 2008a: Lucian Vasile Bâgiu, Lucian Blaga, Înviere: autohtonizarea absolutului expresionist, în "Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica", 9/2008, Tom 1, ISSN 1582-5523, p. 79-88.

Bâgiu 2008b: Lucian Vasile Bâgiu, Lucian Blaga si "melodrama burgheza" / "drama psihanalitica" în "Daria" (1925), în "Transilvania", serie noua, revista editata de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, sub autoritatea Consiliului Judetean Sibiu, anul XXXVII (CXIII), Numarul 8 / 2008, p. 68-76.

Bâgiu 2009: Lucian Vasile Bâgiu, Apriorism românesc în "Cruciada copiilor" de Lucian Blaga, în "Tabor", anul III, nr. 2.

Bâgiu, Plantus-Runey 2010: Lucian Vasile Bâgiu, Doris Plantus-Runey, Lucian Blaga and "Zamolxis": The Revolt of Our Non-Latin Nature, în "Proceedings of the International Conference Language, Literature and Foreign Language Teaching. Interdisciplinarity and Transdisciplinarity in Language, Literature, and Foreign Language Teaching Methodology", Alba Iulia, Editura Eternitas, p. 311-322.

Biblia 2001: Biblia sau Sfânta Scriptura. Editie jubiliara a Sfântului Sinod. Tiparita cu binecuvântarea si prefata Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Versiune diortosita dupa Septuaginta redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe numeroase alte osteneli, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Blaga 1945: Lucian Blaga, Discobolul. Aforisme si însemnari, Bucuresti. Editura Publicom.

Blaga 1968a: Lucian Blaga, Daimonion, în vol. Zari si etape. Text îngrijit si bibliografie de Dorli Blaga, Bucuresti, Editura pentru Literatura.

Blaga 1968b: Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, în vol. Zari si etape. Text îngrijit si bibliografie de Dorli Blaga, Bucuresti, Editura pentru Literatura.

Blaga 1968c: Lucian Blaga, Probleme estetice, în vol. Zari si etape. Text îngrijit si bibliografie de Dorli Blaga, Bucuresti, Editura pentru Literatura.

Blaga 1969: Lucian Blaga, Trilogia culturii. Editie îngrijita de Sorin Marculescu. Prefata de D. Ghise, Bucuresti, Editura pentru literatura universala.

Blaga 1972b: Lucian Blaga, Isus-pamântul, reprodus în vol. Isvoade. Eseuri, conferinte, articole. Editie îngrijita de Dorli Blaga si Petre Nicolau, prefata de George Gana, Bucuresti, Editura Minerva.

Blaga 1973: Lucian Blaga, Hronicul si cântecul vârstelor. Editia a II-a, editie îngrijita, cu un cuvânt înainte de George Ivascu, Bucuresti, Editura Eminescu.

Blaga 1977: Lucian Blaga, Opere 5. Teatru, editie îngrijita de Dorli Blaga, Bucuresti, Editura Minerva.

Blaga 1984: Lucian Blaga, Opere. 2. Poezii postume, editie critica de George Gana, Bucuresti, Editura Minerva.

Blaga 1986: Lucian Blaga, Opere. 3. Teatru, Bucuresti, Editura Minerva.

Blaga 1994a: Lucian Blaga, Despre dor, în vol. Trilogia culturii II. Spatiul mioritic, Bucuresti, Editura Humanitas.

Blaga 1994b: Lucian Blaga, Semnificatia metafizica a culturii, în vol. Trilogia culturii III. Geneza metaforei si sensul culturii, Bucuresti, Editura Humanitas.

Blaga 1995: Lucian Blaga, Opere. 12. Gândirea româneasca în Transilvania în secolul al XVIII-lea. Editie coordonata de Dorli Blaga, Bucuresti, Editura Minerva.

Blaga1972a: Lucian Blaga, Fârtate si Nefârtate, în vol. Isvoade. Eseuri, conferinte, articole. Editie îngrijita de Dorli Blaga si Petre Nicolau. Prefata de George Gana, Bucuresti, Editura Minerva.

Braga 1972: Mircea Braga, Dramaturgia blagiana sau triumful artisticului, în vol. Sincronism si traditie, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Braga 1987: Mircea Braga, Recursul la traditie. O propunere hermeneutica, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Braga 1998: Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare. Prefata de Nicolae Balota, Iasi, Institutul European.

Chiciudean 2005: Gabriela Chiciudean, Fisa de dictionar: Doamna din "Cruciada copiilor" de Lucian Blaga, în Annales Universitatis Apulensis, Philologica, 6/2005, Tom 1, Alba Iulia, p. 335-338.

Ciompec 1979: Gh. Ciompec, Motivul creatiei în literatura româna, Bucuresti, Editura Minerva.

Cublesan 2005a: Constantin Cublesan (coordonator), Dictionarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Cublesan 2005b, Constantin Cublesan, Reprezentarea mitologica a vietii (Înviere), în Meridian Blaga 5. Tom 1 - Literatura, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, p. 79-97.

Culianu 2002: Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului. Istorie si mituri. Editia a doua. Traducere de Tereza Culianu-Petrescu. Cuvânt înainte al autorului. Postfata de H.-R. Patapievici, Iasi, Editura Polirom.

Eliade 1980: Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Traducere de Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Eliade 1992: Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Mesterului Manole, în vol. Mesterul Manole. Studii de etnologie si mitologie. Editie si note de Magda Ursache si Petru Ursache. Studiu introductiv de Petru Ursache, Iasi, Editura Junimea.

Fanache 2000: V. Fanache, Lucian Blaga. Dramaturgul, în vol. Lecturi sub vremuri, ClujNapoca, Editura Motiv.

Fanache 2003: V. Fanache, Chipuri tacute ale vesniciei în lirica lui Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Gana 1976: George Gana, Opera literara a lui Lucian Blaga, Bucuresti, Editura Minerva.

Gana 1986: George Gana, Teatrul lui Lucian Blaga, în vol. Lucian Blaga, Opere 3. Teatru. Editie critica si studiu introductiv de George Gana, Bucuresti, Editura Minerva.

Ivancu 2007: Emilia Ivancu, Natura polivalenta a Nonei în drama "Tulburarea apelor", de Lucian Blaga, în Philologica Jassyensia, An III, Nr. 1, p. 35-38.

Mândra 1971: V. Mândra, Incursiuni în istoria dramaturgiei române, Bucuresti, Editura Minerva.

Micu 1982: Dumitru Micu, Mesterul Manole, Comentar la poemul dramatic "Mesterul Manole", în vol. Valeriu Anania, Greul pamântului. I, Bucuresti, Editura Eminescu.

Micu 2000: Dumitru Micu, Istoria literaturii române. De la creatia populara la postmodernism, Bucuresti, Editura Saeculum I. O..

Mihailescu 1984: Dan C. Mihailescu, Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Modola 1999: Doina Modola, Lucian Blaga si teatrul. Insurgentul. Memorii. Publicistica. Eseuri, Bucuresti, Editura Anima.

Modola 2003: Doina Modola, Lucian Blaga si teatrul. Riscurile avangardei, Bucuresti, Editura Anima.

Muthu 2002: Mircea Muthu, Lucian Blaga - dimensiuni rasaritene. Editia a II-a, Pitesti, Editura Paralela 45.

Nietzsche 1978: Friedrich Nietzsche, Nasterea tragediei. Traducere de Ion DobrogeanuGherea si Ion Herdan, în vol. De la Apollo la Faust. Dialog între civilizatii, dialog între generatii. Antologie, cuvânt înainte si note introductive de Victor Ernest Masek, Bucuresti, Editura Meridiane.

Noica 1970: Constantin Noica, Rostirea filozofica româneasca, Bucuresti, Editura Stiintifica.

Paleologu 1970: Alexandru Paleologu, Spiritul si litera. Încercari de pseudocritica, Bucuresti, Editura Eminescu.

Popa 2003: Ionel Popa, Mesterul Manole - glose si comentarii, în vol. Glose blagiene, Târgu Mures, Editura Ardealul.

Todoran 1968, Eugen Todoran, Mesterul Manole, mit românesc în teatrul lui L. Blaga, în vol. Folclor literar II, Timisoara.

Todoran 1981: Eugen Todoran, Dramaturgia lui Lucian Blaga, în vol. ***, Lucian Blaga. Studiu, antologie, tabel cronologic si bibliografie de Emil Vasilescu, Bucuresti, Editura Eminescu.

Todoran 1985: Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Timisoara, Editura Facla.

Vatamaniuc 1977, D. Vatamaniuc, Lucian Blaga. 1895-1961. Bibliografie, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica.

Vianu 1968: Tudor Vianu, Estetica. Studiu de Ion Ianosi, Bucuresti, Editura pentru Literatura.

Voinescu 1941: Alice Voinescu, Aspecte din teatrul contemporan, Bucuresti, Editura Fundatiilor.