VALENTE ALE IRONIEI ÎN PROZA LITERARA A LUI MIHAIL KOGALNICEANU

Abstract

In the article, we attempt to evaluate some manifestations of irony in literary prose of Mihail Kogalniceanu. Being a figure of rhetoric, which implies a false praise which shows that the addresser says the opposite of what he thinks, giving the receiver a pretext for reflection, irony is a trademark of the forty-eighter prose writer. Moralizing intentions of his narrative justify the presence, in sketches of manners, "Soirées dansantes" ("Dancing parties") and "Phisiology of a provincial in Iasi", or in short story writing "Lost Illusions ... A first love" of irony and self-irony insertions, combined with humor and sometimes with sarcasm, by which the author finally reveals ridiculous aspect of the reality evoked. In this regard, Mihail Kogalniceanu, having lucid mind, being conscious of imperfections of the Moldovan society and its congeners, opts for ironic register of discourse for illustrative purposes or for purely stylistic reasons. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Abstract

In the article, we attempt to evaluate some manifestations of irony in literary prose of Mihail Kogalniceanu. Being a figure of rhetoric, which implies a false praise which shows that the addresser says the opposite of what he thinks, giving the receiver a pretext for reflection, irony is a trademark of the forty-eighter prose writer. Moralizing intentions of his narrative justify the presence, in sketches of manners, "Soirées dansantes" ("Dancing parties") and "Phisiology of a provincial in Iasi", or in short story writing "Lost Illusions ... A first love" of irony and self-irony insertions, combined with humor and sometimes with sarcasm, by which the author finally reveals ridiculous aspect of the reality evoked. In this regard, Mihail Kogalniceanu, having lucid mind, being conscious of imperfections of the Moldovan society and its congeners, opts for ironic register of discourse for illustrative purposes or for purely stylistic reasons.

Keywords: irony, prose, addresser, narrative.

Rezumat

În articol, ne propunem sã evaluãm unele manifestãri ale ironiei În proza literarã a lui Mihail Kogãlniceanu. Figurã a retoricii, care presupune un elogiu fals si care denotã cã emiþãtorul afirmã contrariul a ceea e gândeste, oferindu-i receptorului un pretext de reflecþie, ironia devine o marcã a prozei scriitorului pasoptist. Intenþiile moralizatoare ale naraþiunii sale justificã prezenþa, În schiþele de moravuri, "Soirées dansantes" ("Adunãri dãnþiutoare") si "Fiziologia provincialului În Iasi", sau În scrierea nuvelisticã "Iluzii pierdute... Un Întãi amor" a inserþiilor ironice si autoironice, conjugate cu umor si, uneori, cu sarcasm, prin care autorul dezgoleste, În fine, aspectul derizoriu al realitãþilor evocate. În acest sens, Mihail Kogãlniceanu, spirit lucid, conotient de imperfecþiunile societãþii moldave si ale congenerilor sãi, opteazã pentru registrul ironic al discursului În scopuri ilustrative sau din considerente pur stilistice.

Cuvinte-cheie: ironie, prozã, emiþãtor, naraþiune.

Motto: "Darul de cãpetenie al lui Kogãlniceanu e de a fiavut spirit critic, atunci când lumea nu-l avea; si de a-l fiavut În formã constructivã, ardentã, fãrã sarcasm steril".

(G. Cãlinescu)

Redusã ca volum si ineditã, În sensul organizãrii demersului narativ, proza artisticã a lui Mihail Kogãlniceanu continuã sã ne ofere subiecte de interpretare. Abordarea ironiei ca "figurã retoricã (si atitudine mentalã corespunzãtoare acesteia), ce constã În contrastul dintre ceea ce spune aparent un enunþ si sensul lui adevãrat, pe care cititorul sau ascultãtorul Îl descifreazã cu ajutorul contextului (...)"339, Îl plaseazã pe scriitorul pasoptist Între cei mai autentici prozatori români din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Raportul sau cu referentii, realitatea obiectiva sau un anume univers livresc Îi exteriorizeaza tipul de sensibilitate artistica, denuntându-i viziunea peiorativa, Împinsa uneori pâna la satira si sarcasm, "forma extrema a ironiei"340. În plan lingvistic, ironia, ca accesoriu stilistic, Îi reliefeaza contemplativitatea si reflexivitatea enuntarii, transmise, de cele mai multe ori, prin intermediul antifrazei.

Spirit lucid, constient de imperfectiunile societatii moldave si ale congenerilor sai, Mihail Kogalniceanu opteaza pentru registrul ironic al discursului În scopuri ilustrative sau din considerente pur stilistice. Putinele sale naratiuni literare, schitele de moravuri, nuvela "Iluzii pierdute... Un Întai amor" si Începutul de roman "Tainele inimii", coopteaza, conform lui Nicolae Iorga, "stralucite pagini de proza ironica"341. În "Soirées dansantes" ("Adunari dantiutoare") (1839), tânarul narator apeleaza la ironia usoara, având ca finalitate relevarea unor aspecte ridicole din viata aristocratiei iesene. Naratorul, distantat de realitatea evocata (atmosfera de la un bal), Îsi dozeaza cu umor pasajele ironice. Admiratia falsa, cu care descrie atât anturajul, cât si aspectul celor prezenti, poate firemarcata pe tot parcursul schitei, În care paralela Între balurile de altadata si "suarelele" din prezent accentueaza atitudinea reticenta a scriitorului În raport cu traditia acestor Întruniri distractive, la care el merge "numai spre a juca rolul de bagator de sama". Cititorului i se propune sa "vizualizeze" imagini hilare ale contemporanilor, reunite Într-o galerie, peste care naratorul arunca o lumina distorsionanta. Tipurile sunt selectate si definite minutios, cu o evidenta tendinta ridiculizanta. Portretele feminine, proiectate Într-o aparenta formula laudativa, denota, În realitate, superficialitate spirituala si incultura crasa ale participantelor la Întrunirile de acest gen. De exemplu, o oarecare Celestina este "acea tânara persoana a caria cap este Încarcat cu un brat de flori si de spicuri poleite ca zeita Ceres; fata mare cu pielita palida si cu zâmbirea netoceasca, care la vârsta de optsprezece ani a iesit din pansion, unde a câstigat toate premiile clasei sale. Ea a fost micul Fenix din Târgul Cucului; ea detifra destul de bine muzica, zugraveste Înfricosat trupuri goale; cu toate aceste, talentul sau cel mai frumos este ca are douazeci mii de galbini zastre"; o "fata buna" este "boboc ruman de trandafir din mahalaua Muntenimei", sora-sa, Indiana - un volcan ce fumega pe gunoiul râpei Privighitoaei" etc. În acest sens, criticul literar Gheorghe Craciun mentiona: "Predilectia lui Kogalniceanu pentru radiografia fiziologica e În afara de orice discutie, dar ironia si constiinta procedeului utilizat sunt implicite, spiritul ludic si placerea enumeratiei aleatorii relativizeaza orice pornire spre gravitate"342.

Atent la complexele contemporanilor sai, Mihail Kogalniceanu le sesizeaza si le expune Într-un registru ironic, excluzând ambiguitatile. În "Fiziologia provincialului În Iasi" (1844), tonalitatea elogioasa este doar o aparenta: scriitorul se pronunta energic asupra unui viciu, ce deteriora grav societatea moldava de atunci - provincialismul. În aceasta schita, cu un pronuntat continut de sarja, ironia apare Într-o formula diluata, efectu-i fiind minimalizat de accentele satirice, prezente mai În tot textul. Tipul parvenitului, Întruchipat de un simplu tinutas, dar si mediul iesean, cosmopolit si mercantil, sunt ridiculizate si ostracizate mai mult decât ironizate.

Asa cum, În literatura romantica, "ironia e folosita ca o subversiune a sentimentelor, ca o arma Împotriva iluziilor"343, Mihail Kogalniceanu, spirit lucid, constient de imperfectiunile societatii moldave si ale concetatenilor sai, apeleaza la aceasta figura a retoricii În scopuri ilustrative. În scrierea nuvelistica "Iluzii pierdute... Un Întai amor" (1940), figura retorica Îsi justifica utilitatea: autorul nu pare preocupat de organizarea fabulei propriuzise, ci de reflectarea aspectelor sumbre ale civilizatiei moldave din prima jumatatea a secolului al XIX-lea. Partea introductiva a textului, intitulata "Iluzii pierdute", nu se prezinta ca o structura artistica bine organizata, autorul dezmembrând premeditat elementele traditionale ale subiectului anuntat În debutul scrierii si inserând printre acestea ample interventii eseistice, În care apeleaza, impresionant de frecvent, la ironie. Vechea urbe apare proiectata În raport cu alte capitale europene, formula ironica functionând eficient În scopul relevarii unui spatiu cosmopolit: "Iasii, oras vestit prin feredeul turcesc, prin cârnatii lui Carigniani, prin apa de la Pacurari, prin vorba nemteasca a lui Regensburg si prin placintele raposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele papuse ce tot anul se vad ziua, iar de la Craciun si pâna la lasatul secului si noaptea, prin o berarie nemteasca, prin largimea si frumusetea ulitelor, prin o fabrica de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor si baracelor sale, Iasii, centrul civilizatiei, a literaturii si a gunoiului Moldaviei... (s. n.).

Accentele ironice din pasajul citat, conjugate cu sarcasm, ca si alte insertii caustice din text, dezgolesc, În fine, aspectul derizoriu al realitatilor evocate, scriitorul, prin multimea de enumeratii, structurate ritmic, grabindu-se sa-i ofere cititorului imaginea complexa a unei lumi deteriorate, Îndemnându-l sa-i sesizeze intentiile de elogiere falsa. În vizorul ironic al naratorului se afla nu doar aspectul exterior al orasului, aerul sau cosmopolit, ci si protipendada ieseana, definita ulterior (tot ironic!) În unicul capitol al Începutului de roman "Tainele inimii" (1850), "floarea patriei ramasa de douazeci de ani tot floare", cu care contrasteaza, În virtutea interesului pentru valorile neaose, "mica societate alcatuita de tineri si dame asemene tinere", "singura În felul ei" În "pocita capitalia noastra". Chiar si referintele la importanta prezentelor feminine Într-o societate dobândesc, sub pana lui Kogalniceanu (feminist convins, de altfel!), evidente dimensiuni ironice, fragmentul respectiv impresionÎnd prin intentionalitatea sa ludica: "O adunare fara femei este ca o gradina fara flori, ca o un barbat fara barba si musteti, ca o zi fara soare, ca o gazeta fara abonati, ca un ses fara verdeata, ca un teatru fara public, ca versuri fara poezie, ca o viata fara iluzii, ca un judecator fara procesuri, ca un tânar fara amor si, În sfârsit, ca toate comparatiile din lume. Femeile singure au talentul sa Însufleteze conversatia, sa-si Înalte Închipuirea pâna În al noulea cer - daca este un al noulea cer" (s. n.).

Perspectiva ironica se Îngusteaza treptat, atentia celui care Înregistreaza si expune concentrându-se la diverse plagi sociale (robia tiganilor, falsul patriotism, desfrâul moral, trufia etc.), dar si la optica sa iluzorie de concepere a lumii si a propriei persoane. Evocându-si realizarile literare de moment, declara cu un perfect aer ironic: "Atâta va mai zice ca acum de curând am mai publicat - Împreuna cu dl C. N. (Constantin Negruzzi - s. n.), un alt Prometeu manque ca si mine - o carte care, rasturnând toate puterile asezate, calcând În picioare toate pravilele primite de adunare si de obiceiul pamântului, are sa faca o revolutie strasnica În toata Moldova - Întru chipul de a face friganele si galuste; vreau sa vorbesc de o colectie de 200 de retete de feluri de bucate, care are sa ne faca cea mai mare reputatie - Între bucatarite - si viitorimea recunoscatoare ne va da negresit frumosul nume de: introducatorii artei culinare În Moldova". Între alte carti ale autorului, "vrednice de veacul luminat În care avem norocirea sa vietuim", este si "o tractatie asupra filozofiei broastelor Bahluiului".

În partea finala a acestei inedite compuneri epice, intitulata "Întaiul amor", autorul Îsi exploreaza, "dupa opt ani trecuti", tot prin prisma ironica, propriul eu adolescentin (una dintre primele experiente de acest gen din literatura româna). Astfel, maturul Kogalniceanu, care, Între timp, teorizase, În faimosul articol "Introductie (la Dacia Literara)", optiunea pentru o literatura originala si unitara, explica impactul deformant al literaturii franceze asupra sensibilitatii si mentalitatii tinerilor români din prima jumatate a secolului al XIX-lea, care, prin lecturi, se initiaza Într-o realitate fictiva, ca apoi sa descopere traumatizantul adevar ca "lumea pozitiva se deosebeste foarte mult de lumea ce a vazut În Paul de Kock si În Ricard".

Savoarea expunerii autobiografice este Întretinuta de frecventele notatii ironice si autoironice, nuantate cu fine aluzii livresti. În perspectiva scriitorului matur, romanul "Les aventures de Télémaque, fils d'Ulysse" ("Aventurile lui Telemach, fiul lui Ulise") de Fénelon este definit ca "evanghelia" metodei de instruire, bazata pe memorizare, inventata de pedagogul francez Jacotot si aplicata În pansionul de la Iasi; iubita sa Niceta - "Dulcineea mea", el, adolescentul Înamorat - " nou duce de Richelieu". Atitudinea ironica În raport cu sinele sau de la paisprezece ani se mentine constant pe tot parcursul expunerii. Prima declaratie de amor, un "vinograd epistolar", presarat cu naivitatea inerenta vârstei, continea "Toate comparatiile lumii, toate cuvintele tehnice de filozofie, de retorica, de geografie, de istorie, pâna si de astronomie". "Ceea ce salveaza Întreaga povestire de dulcegarii si melodrama e distanta ironica si livresca În raport cu faptele, plus finalul care arunca totul În ridicol", noteaza Gheorghe Craciun344. Accentele autoironice din scena cu care se Încheie aventura de amor transpar la suprafata discursului, naratorul proiectându-si imaginea sa de tânar Îndoctrinat definitiv de literatura timpului, Încât gestul Nicetei de a-i declara dragostea cu ajutorul unei zaharele În forma de inima, strapunsa cu doua bolduri În loc de sageti, Îi pare penibil. Tonalitatea autoironica a concluziei finale Îi reliefeaza patetismul propriu vÎrstei, afirmatiile de mai jos fiind marturii despre felul distorsionat de concepe a iubirii: "Amorul meu atât de curat, de platonic, pe care În imaginatia mea Îl facusem asa de poetic, sa-l vad spurcat prin o aluzie asa de prozaica, prin o zaharica scoasa din sânul unei mute, unei aratari! Niceta pe care o socoteam asa de Îngereasca, asa de Înalta În idei, asa de delicata, sa se slujeasca de o figura Întrebuintata, cel mult, de bacalitele de pe Podul Lung".

"Negativitate infinita si absoluta", În acceptie hegeliana, ironia atenueaza În ultima parte a scrierii nuvelistice "Iluzii pierdute...Un Întai amor", atitudinea persiflanta a autorului cu referinta la stilul romanticilor, excesiv de cliseizat. Asa cum stereotipurile folosite la redactarea portretului Nicetei, fiica profesorului de limba greaca si iubita seminaristului de paisprezece ani, protagonista partii finale, rezoneaza În mintea lectorului avizat, caci au ca finalitate sanctionarea, ridiculizarea unui asemenea stil, devenit În tânara naratiune româneasca de la 1840, deja apatic, derizoriu si neproductiv. Gestul se anunta a fipe atât de incitant, pe cât constientizam ca, la sfârsitul deceniului al patrulea al secolului al 19-lea, În literatura noastra, genul epic abia Începea sa se profileze. Expresile ironice din fragmentul citat mai jos denota ca emitatorul afirma contrariul a ceea ce gândeste, oferindu-i receptorului un pretext de reflectie: "Pentru un amorez, iubita sa este cea mai frumoasa femeie, podoaba naturei, perla lumii. De aceea va voi spune si eu ca niciodata o fiinta mai frumoasa n-a iesit din mânile lui Dumnezeu, niciodata soarele n-a vazut o talie mai gratioasa decât a Nicetii; parul ei blond ca aurul a fost singurul par blond care am iubit În viata mea; parul castaniu este patima mea. Fata ei era ratunda si alba ca puful unei lebede. Comparatia Îi cam obicinuita, dar mi-ti ierta, ca alta mai poetica nu-mi vine subt pana. Sprincenele ei era negre si ochii albastri. Judecati, dar, ce minune era. Ce era Însa În ea mai fermecator decât toate, era buzele ei mai frumoase decât doua frunze de roze. De as fiLamartine sau Victor Hugo, tot n-as fiÎn stare sa va fac o descriere adevarata de acele buze".

Relationarea cu numele unor mari scriitori francezi nu este decât o simpla atentionare asupra locurilor comune ale literaturii timpului, care necesita imperios un aflux de vitalitate. Schematizarea voita a portretului feminin din "Iluzii pierdute... Un Întai amor" divulga intentia temerara a prozatorului român de a evita modelele, ceea ce-i justifica pledoariile pentru o literatura originala, expuse În faimosul articol "Introductie (la Dacia literara)". Eliberarea stilului de schemele romantice are loc prin cooptarea, la modul ironic, a comparatiilor si epitetelor.

Turbulente verbale, jocurile de limbaj, enumeratiile si poantele ingenioase ale frazelor, umorul, sarcasmul sunt implicite acestui discurs ludic. Între acestea, ironia si autoironia, generate de spiritul ingenios al autorului, tentat sa dezvaluie crizele umane si cele sociale, nuanteaza expresia, Îi Întretin viabilitatea, diluÎndu-i, astfel, accentele moraliste.

Footnote

339Anghelescu, p. 130.

340Pârvu, 2005, p. 131.

341Iorga, 1983, p. 299.

342Craciun, 1998, p. 220.

343Sandulescu, 1976, p. 221.

344Crãciun, 1998, p. 222.

References

Referinte bibliografice

ANGHELESCU, Mircea, (coord.). Dictionar de termeni literari. Bucuresti: Editura Garamond, fara anul editiei [=Anghelescu].

CRACIUN, Gheorghe. În cautarea referintei. Pitesti: Editura Paralela 45, 1998 [=Craciun, 1998].

IORGA, Nicolae. Istoria literaturii române În veacul al XIX-lea. Vol. 1. Bucuresti: Editura Minerva, 1983 [=Iorga, 1983].

KOGALNICEANU, Mihail. Scrieri literare, sociale si istorice. Chisinau: Editura Litera, 1997 [=Kogalniceanu, 1997].

PÂRVU, Bogdan S. Dictionar de genetica literara. Iasi: Institutul European, 2005 [=Pârvu, 2005].

SANDULESCU, Al. (coord.) Dictionar de termeni literari. Bucuresti: Editura Academiei, 1976 [=Sandulescu, 1976].