Subiectul construit prepozitional în limba româna

Abstract

The paper aims at examining the situations of prepositional construction of the subject in Romanian. We will deconstruct both the apparent and the real exceptions. The article calls into question not only the status of the prepositional group of these constructions but also the functionality of the preposition in such structures. We will discuss the following aspects: the nominal with preposition found in the syntactic subject position, classes of words without a case that fulfill the syntactic function of subject built with prepositions; special attention will be paid to the atypical structures caused by imbrication.

Headnote

Key-words: prepositional group, subject, preposition, case, imbrication

Headnote

The Subject with Preposition in the Romanian Language

The paper aims at examining the situations of prepositional construction of the subject in Romanian. We will deconstruct both the apparent and the real exceptions. The article calls into question not only the status of the prepositional group of these constructions but also the functionality of the preposition in such structures. We will discuss the following aspects: the nominal with preposition found in the syntactic subject position, classes of words without a case that fulfill the syntactic function of subject built with prepositions; special attention will be paid to the atypical structures caused by imbrication.

1. Introducere

Studiul de fata Îsi propune Înregistrarea si interpretarea situatiilor de abatere de la regula constructiei subiectului exprimat prin nominal În cazul nominativ. Analiza noastra vizeaza numai structurile cu prepozitie, clasate În gramatici drept exceptii aparente, respectiv exceptii reale. În categoria exceptiilor aparente sunt incluse acele constructii sintactice În care avem de-a face cu elipsa adevaratului subiect. Exceptiile reale reprezinta acele situatii gramaticale În care subiectul nu functioneaza, conform regulii, În nominativ, ci În alt caz gramatical (genitiv, dativ, acuzativ). Vom pastra aceasta distinctie, adaugând o serie de situatii problematice Întâlnite În analiza gramaticala. Demersul este urmatorul: prezentarea solutiilor de interpretare oferite În gramatica autohtona traditionala, urmata de abordarea din perspectiva functionala - punerea În discutie a rolului pe care prepozitia Îl are În aceste structuri, discutarea calitatii de grup prepozitional. De asemenea, articolul urmareste interpretarea subiectului construit prepozitional, exprimat prin clase de cuvinte care nu au categoria cazului (formele non-finite ale verbului). Ne intereseaza si În aceasta situatie functionalitatea prepozitiei si calitatea de grup sintactic a structurii.

2. Consideratii generale privind statutul subiectului

Pentru a evidentia care este statutul subiectului În gramatica autohtona, vom lua ca puncte de reper cele doua gramatici academice - GLR II 1954, respectiv GALR II 2008 - si vom trece În revista interpretarile alternative, din gramaticile de autor. În mod traditional, subiectul este considerat parte principala de propozitie alaturi de predicat, Între ele instituindu-se un raport de determinare reciproca, aspect relevat de definirea celor doi termeni:

subiectul este partea de propozitie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului, el arata cine savÎrseste actiunea exprimata de predicatul verbal sau cui i se atribuie o Însusire ori o caracteristica exprimata prin numele predicativ, iar predicatul este partea de propozitie care atribuie subiectului o actiune, o stare sau o Însusire (GLR II, 1954: 75).

Aceasta lectura a subiectului devine loc comun În teoria gramaticala autohtona - difera doar inventarul functiilor semantice Îndeplinite În raport cu predicatul (subiectul arata cine face actiunea exprimata de predicat/cine sufera actiunea/cui i se atribuie Însusirea exprimata de predicatul nominal etc.). În schimb, exista numeroase dispute În ceea ce priveste tipul relatiei stabilite Între partile principale de propozitie. Deschiderea spre alta citire a subiectului se realizeaza Înca din GLR II 1963, În contextul evidentierii tipurilor de raporturi sintactice:

Raportul dintre cele doua parti principale de propozitie se Încadreaza tot În categoria raporturilor de determinare sau de subordonare [subl.n.], desi acest raport se regaseste Într-o situatie destul de deosebita: determinarea dintre subiect si predicat este oarecum reciproca, ea are aspectul unei corelatii de incidenta, ceea ce se oglindeste În modul de definire a partilor de propozitie respective.

Gramatica de tip structuralist defineste subiectul ca pozitie sintactica, prin apelarea la caracteristici exclusiv formale - În plan sintagmatic, specificul acestei clase de substitutie Îl reprezinta nu doar coocurenta cu verbul, ci si relatia de interdependenta concretizata În constrângerile de forma bilaterale. Sub influenta lui Tesnière (1959), se promoveaza În literatura de specialitate ideea ca subiectul reprezinta un complement al verbului, la fel ca obiectul direct. Astfel, În Sintaxa transformationala a grupului verbal În limba româna, subiectul ocupa o pozitie similara cu a celorlalti modificatori verbali În cadrul grupului verbal (obiect direct, obiect indirect, atributiv):

grupul verbal este o secventa de constituenti În interiorul careia verbul Îndeplineste rolul de nucleu, impunând gravitarea celorlalti constituenti În jurul lui, inclusiv a subiectului, prin intermediul cazului si al prepozitiei (Pana Dindelegan 1974: 59).

Teza se oficializeaza odata cu publicarea gramaticilor academice - atât GALR, cât si GBLR Încadreaza subiectul În categoria complementelor matriciale, cerute de trasaturile semantice si sintactice ale unui centru sintactic:

În conceptia acestei gramatici, subiectul, a carui aparitie este conditionata de capacitatea sintactica a verbului de a accepta un nominal-subiect, este interpretat ca apartinând clasei complementelor, fiind considerat tip special, «privilegiat» de complement (GALR II 2008: 319).

Subiectul ocupa, În raport cu verbul, o pozitie de complement matricial (este cerut de grila sintactica a unor verbe, dar neacceptat de altele), fiind Însa, În raport cu celelalte complemente matriciale, un complement «privilegiat»: este singurul complement legat de verb prin restrictii bilaterale, caci, la rândul lui, impune verbului-predicat acordul În numar si În persoana (GBLR 2010: 407).

Trebuie remarcat faptul ca GALR si GBLR valorifica si teoria cazurilor (Fillmore 1968), conform careia subiectul reprezinta o pozitie de suprafata, marcata În special la nivelul formei, obtinute prin operatia de subiectivizare a unui caz de adâncime (agent, experimentator, pacient, obiectiv, pacient, sursa etc.). Drept urmare, se vorbeste despre un rol tematic prototipic (agentul) si de alte roluri tematice: Pacientul sau Tema (Bolnavii sunt tratati), Posesorul (Parintii tai au o gradina superba), Experimentatorul (Elevii deconstruiesc textul), Tinta (Profesorul a primit scrisori de felicitare), Locativul (Îl durea capul), Instrumentul (Portavocea amplifica sunetul), Beneficiarul (Elevii saraci primesc burse sociale).

Gramatica generativã standard, dezvoltatã pe linia lansatã de Chomsky (1957, 1965) nu trateazã subiectul drept "privilegiat" Între func.iile sintactice, drept urmare, "nu apare În indicatorul sintagmatic, informa.ia lui fiind predictibilã din informa.ia categorialã, prin pozi.ia ocupatã de G(rupul) N(ominal) În ierarhia arborelui" (D.L 1997: 483). În schimb, teoria guvernãrii .i a legãrii sus.ine cã subiectul reprezintã o categorie universalã În sensul cã, În orice limbã, existã obligativitatea realizãrii acestei func.ii sintactice (Chomsky 1981, 1995). Situa.iile În care propozi.iile nu au subiect sunt explicate prin recurgerea la categoriile vide (PRO .i urmã).

În analiza noastrã, pornim de la premisa cã specificul acestei pozi.ii sintactice constã În stabilirea unei rela.ii de interdependen.ã cu verbul, mai exact, termenii impun restric.ii unul celuilalt - atunci când subiectul este un nominal, verbul-predicat Îi impune acestuia cazul nominativ, În timp ce nominalul-subiect impune acordul În persoanã .i În numãr. Subiectul realizat prin nominal reprezintã o pozi.ie prototipicã la care ne raportãm pentru a eviden.ia existen.a unor excep.ii .i a unor pseudoexcep.ii. În prima parte a sec.iunii urmãtoare, vom examina subiectele construite prepozi.ional care Încalcã regula construirii cu nominativul, pentru ca a doua parte sã fie dedicatã subiectelor exprimate prin pãr.i de vorbire non-caz (verbe non-finite).

3. Subiectul construit prepozi.ional, exprimat prin nominal

3.1. Prepozi.ia cu + pronume nehotãrât (Se pun la masã cu toatele. Plecãm cu to.ii la .arã)

În Limba românã contemporanã (1954), Iorgu Iordan Înregistreazã subiectul exprimat prin pronumele nedefinit to.i, Înso.it de prepozi.ia cu, acordând un spa.iu larg de analizã structurii - o asemenea construc.ie se regãse.te mai ales În vorbirea popularã .i În cea familiarã. Pe de o parte, se afirmã cã nu avem de-a face cu o construc.ie prepozi.ionalã propriu-zisã (Întreaga construc.ie echivaleazã cu pronumele nedefinit), pe de altã parte, se sus.ine cã formula reprezintã o exprimare elipticã (lipse.te tocmai subiectul real, presupus de forma verbului). Aceea.i explica.ie se regãse.te În edi.ia din 1954 a Gramaticii limbii romÎne:

deci subiectul este un pronume care poate fiomis În exprimare, deoarece desinen.ele formelor verbale respective (stau .i Începem) exprimã suficient persoana, iar cu to.ii e un complement circumstan.ial (GLR 1954: 67).

Considerãm cã verificarea calitã.ii de pseudosubiect a construc.iei analizate este u.or de realizat, din moment ce verbul poate sã fie .i la persoana Întâi sau la persoana a doua, situa.ii În care subiectul real este inclus În desinen.a de persoanã - Plecãm cu to.ii la .arã. (noi). Pleca.i cu to.ii la garã. (voi). De aici rezultã faptul cã, dacã nu Îndepline.te func.ia sintacticã de subiect, pronumele nehotãrât cu prepozi.ie ocupã o altã pozi.ie sintacticã: este fie atribut subordonat unui nominal subÎn.eles (Avram 1986), fie complement (GLR II 1963, Mihu. 1996). Existã .i autori care afirmã cã pronumele nehotãrât Îndepline.te func.ia sintacticã de element predicativ suplimentar, dat fiind faptul cã este dublu subordonat: fa.ã de un nominal dedus din context - noi, voi, ei - .i fa.ã de verbul cu rol de predicat - a pleca (Rãdulescu 2004).

3.2. Substantiv/pronume demonstrativ Înso.it de prepozi.ia de/dintre (Au sosit din musafiri. De ace.tia sunt mul.i În .ara noastrã. De-alde ãia nu inspirã nicio Încredere)

Majoritatea gramaticilor considerã cã aceste construc.ii prepozi.ionale reprezintã false subiecte În acuzativ, prin urmare le integreazã În categoria excep.iilor aparente (GLR II 1954, Iordan 1954, Avram 1986, Constantinescu-Dobridor 1998). Subiectul real este eliptic (unii, oameni), În timp ce grupul prepozi.ional ocupã pozi.ia sintacticã de atribut. Interpretare similarã se regãse.te În gramaticile moderne: "Construc.iile se interpreteazã ca structuri eliptice, cu un centru nominal vid (O - fãrã realizare foneticã)" (GBLR 2010: 413).

În mod evident, calitatea prepozi.ionalã a cuvintelor de, dintre nu poate ficontestatã. Ele sunt centru de grup sintactic .i impun termenului regizat restric.ii de topicã (*Au sosit musafiri din. *Ace.tia de sunt mul.i În .ara noastrã), restric.ii de numãr (termenul dominat are obligatoriu formã de plural) .i restric.ii de caz (acuzativ). Prepozi.iile nu pot fieliminate fãrã a schimba sensul enun.ului (Au mai sosit musafiri. Ace.tia sunt mul.i În .ara noastrã. Ãia nu inspirã nicio Încredere). Totodatã, existã o varia.ie de exprimare specificã structurilor de tip partitiv: Au sosit din musafiri. Au sosit dintre musafiri.

3.3. Prepozi.ia la + substantiv

În Limba romÎnã contemporanã (Iordan 1954) .i În GLR (1954 vol. II) structura este Încadratã În categoria excep.iilor reale - subiect În acuzativ cu prepozi.ie - Au venit la oameni, de nu mai Încãpeau În casã. În ambele lucrãri, solu.ia de interpretare stã sub semnul ambiguitã.ii - se recurge la explicarea abaterii prin punerea În discu.ie a valorii morfologice a cuvântului care Înso.e.te termenul cu func.ie de subiect: la nu este prepozi.ie propriu-zisã, ci numeral nehotãrât care exprimã În mod afectiv ideea de cantitate (GLR II, 1954). Iordan (1954) explicã mecanismul care a stat la baza formãrii structurii cu la afectiv - la Început, la a avut valoare prepozi.ionalã În construc.ii În care substantivul Îndeplinea func.ia sintacticã de circumstan.ial (indicând locul), apoi formularea s-a extins la obiectul direct (A mâncat la prune!), .i, În final, la construirea subiectului. În volumul I al edi.iei a II-a, se atrage aten.ia cã existã prepozi.ii care pot fifolosite cu valoarea altor pãr.i de vorbire: "nu mai rela.ioneazã cuvinte aflate În raport de dependen.ã, ci exprimã diferite valori - aproxima.ia, cantitatea mare, nedeterminatã" (GLR I, 1966: 332). Ca atare, În situa.ia analizatã, termenul la este considerat prepozi.ie cu valoare afectivã, exprimând ideea de cantitate. Existã autori care Îl interpreteazã fie drept numeral nehotãrât (Hristea 1981), fie drept particulã exclamativã echivalentã cu mul.i (Graur 1973, Bejan 1995, Constantinescu-Dobridor 1998). Cu alte cuvinte, prepozi.ia s-a recategorizat: .i-a pierdut calitatea prepozi.ionalã, a suferit conversiunea În adjectiv .i, În aceastã calitate, Îndepline.te func.ia sintacticã de atribut adjectival al substantivului cu rol de subiect. Lizica Mihu. sus.ine cã acest subiect este de tip cantitativ (similar celui construit cu ajutorul lui ce de) .i are la baza constructii exclamative: S-au adunat la oameni! Ce de oameni s-au adunat! (Mihut 1995).

Vom verifica, În cele ce urmeaza, calitatea prepozitionala a lui la si functionalitatea În acest context. Sustinem ca la nu poate avea valoare morfologica de prepozitie, deoarece nu suporta substituirea prin alta prepozitie cu sens echivalent: *A venit spre oameni, de nu mai Încapeau În sala. O alta proba pentru verificarea calitatii prepozitionale o reprezinta omisiunea - se stie ca prepozitia formeaza cu termenul dominat grupul prepozitional, relatia cu acesta fiind atât de strânsa (formeaza Împreuna un fel de "insula sintactica"), Încât jonctivul are caracter obligatoriu (el stabileste raportul de subordonare). Luam ca exemple contextele tipice de functionare a prepozitiei analizate: indicarea directiei (Merge la munte. *Merge munte), indicarea momentului (Spectacolul Începe la ora 5. * Spectacolul Începe ora 5), instrumentul (Cânta la vioara. *Cânta vioara). În constructia analizata, asa-zisa prepozitie poate fieliminata din context, fara a schimba sensul enuntului, substantivul ramânând pe pozitia sintactica de subiect: Au venit oameni, de nu mai Încapeau În casa! De asemenea, ea echivaleaza cu un adjectiv pronominal nehotarât cu functie de atribut adjectival - multi, atâtia. Prin urmare, În acest context, prepozitia a suferit o recategorizare deplina, ceea ce Înseamna ca subiectul se realizeaza prototipic prin nominal În cazul nominativ.

3.4. Pronumele relativ/nehotarât cu rol relativ + prepozitie. Fenomenul imbricarii (Vorbesc despre ce/despre orice Îmi place)

O alta abatere de la regula subiectului În nominativ (exceptie propriu-zisa), se Înregistreaza În editia a II-a a GLR (vol. II, 1963): Îl trimit pe care termina mai repede. Aceasta lectura a structurii se pastreaza În gramaticile moderne: exceptia are drept cauza rolul pronumelui - pe de o parte, pronumele relativ este subiect În propozitia subordonata, pe de alta, element introductiv al unei propozitii subordonate, care determina un substantiv sau un verb din regenta:

Când propozitia relativa neinterogativa este Încastrata Într-o pozitie sintactica puternic marcata din organizarea propozitiei matrice (a propozitiei regente), fie o pozitie de dativ, fie una de genitiv, fie una prepozitionala, iar relativul (sau regentul lui) ocupa În subordonata functia de subiect, se produce obligatoriu acomodarea acestuia la pozitia ceruta de regenta. Efectul, În planul organizarii frastice, Îl constituie Împletirea regentei cu subordonata, iar, În planul organizarii relativei, aparitia subiectului În alt caz decât nominativul (GALR II: 349).

Constructiile de acest tip au câteva caracteristici (Pana Dindelegan 1991, Neamtu 1999, GALR 2008, II: 812-814) care le particularizeaza:

. calitatea de dublu substitut a relativului - acesta Înlocuieste concomitent un substantiv din regenta si unul din subordonata;

. prepozitia este ceruta de un element din propozitia regenta, prin urmare, termenul pe care Îl regizeaza depinde de un cap extern din regenta;

. pronumele face parte atât din structura regentei, cât si din cea a subordonatei

- realizeaza relatii cu ambele propozitii (prepozitia e ceruta de termenul din regenta, functia de subiect e revendicata de predicatul subordonatei);

. se include În organizarea celor doua propozitii cu functii diferite;

. regentul are un regim puternic marcat, prepozi.ional sau cazual;

. relativul ocupa fa.a de regent aceasta pozi.ie sintactica puternic marcata;

. forma relativului este unica - nu pot exista simultan ambele func.ii sintactice;

. exista, În esen.a, un antecedent nelexicalizat (.ters), ale carui trasaturi sunt preluate de catre relativ.

Solu.iile date de-a lungul timpului pentru explicarea acestei abateri sunt diverse. Unele lucrari admit faptul ca exista abateri de la regula construc.iei subiectului În nominativ .i ca aceste situa.ii reprezinta abateri reale (GLR II, 1963). Neam.u (1999) combate aceasta interpretare afirmând ca este contradictorie:

Verbul la mod personal (= predicativ) nu contracteaza o rela.ie prin acord cu substantivul (substitut), decât daca acesta este În NOMINATIV. Condi.ia este obligatorie (= fara excep.ii). În plus, subordonatele supuse aten.iei nu pot fitransformate În interogative directe În urma suprimarii regentei: *Pe care termina mai repede? (Neam.u 1999: 434).

O alta variata de interpretare o reprezinta descompunerea structurii .i analizarea ei ca atare - pe care cumuleaza structura pe acela care/pe cel care; prin solu.ia prezentata fiecare element Îndepline.te o alta func.ie sintactica - demonstrativul este complement În regenta, În timp ce relativul func.ioneaza ca subiect În nominativ În propozi.ia subordonata; (Iordan 1954, Constantinescu-Dobridor 1998). Exista .i solu.ii mixte:

Care este subiect În nominativ (acuzativ din cauza lui pe) pentru subordonata, dar poate ficonsiderat, În acelasi timp, si complement direct fata de verbul din regenta ori poate fidescompus În acela + care: Ti-l trimit pe acela care iese primul, unde care este, clar, subiect În nominativ (Bejan 1995: 280).

Observa.ie: Gramaticile Înregistreaza, În special, structurile cu relativ În acuzativ, dar În practica gramaticala se regasesc situa.ii În care pronumele este Înso.it de prepozi.ie cu regim de genitiv sau de dativ: S-a pronun.at Împotriva cui a abandonat lupta. Am reu.it gra.ie cui s-a luptat pentru noi. Prepozi.ia dirijeaza forma nominalului, Îi impune caz (*S-a pronun.at Împotriva cine a abandonat lupta. Am reu.it gra.ie cine s-a luptat pentru noi), fapt ce releva calitatea de grup prepozi.ional a structurii. Consideram ca exista o contradic.ie Între forma sintagmei .i func.ia pe care o Îndepline.te În propozi.ia subordonata introdusa - aceea de subiect. În esen.a, se poate identifica o structura de adâncime - S-a pronun.at Împotriva celui care a abandonat lupta. - În care rolurile gramaticale sunt clar definite: pronumele demonstrativ celui este complement prepozi.ional În cazul genitiv, iar relativul Îndepline.te func.ia de subiect (cazul nominativ) În regenta. Trebuie sa admitem Însa ca grupul prepozi.ional Împotriva cui realizeaza un cumul - pastreaza din structura de adâncime prepozi.ia ce domina primul termen .i func.ia sintactica a relativului. Prin urmare, construc.ia prepozi.ionala reprezinta o abatere propriu-zisa de la regula subiectului În cazul nominativ. Teoriile recente pun În eviden.a, prin intermediul conceptului de "urma", rela.ia dintre structura de adâncime .i structura de suprafa.a. Din acest punct de vedere, construc.ia prepozi.ionala supusa aten.iei se datoreaza deplasarii unor constituen.i: antecedentul nu mai este lexicalizat, dar prepozitia se mentine dupa "stergerea" grupului nominal si domina un pronume relativ, care intra concomitent sub guvernarea altui grup sintactic În propozitia din care face parte (Gheorghe 2005).

3.5. Grupuri prepozitionale cu valoare de subiect introduse prin prepozitia cu/Împreuna cu/si cu (Andrei si cu Maria au plecat. Andrei cu Maria au plecat)

Specificul acestei constructii consta În existenta a doi termeni relationati prin jonctivul cu/Împreuna cu/si cu. Problemele de interpretare pe care le implica sunt fie de factura morfologica, fie de natura sintactica. Gramaticile pun sub semnul Întrebarii valoarea morfologica a elementului de relatie si functia acestuia - rol coordonator/subordonator (GLR I 1966, Iordan, Robu 1978). În GLR se precizeaza ca unele prepozitii se folosesc cu valoare de conjunctii, astfel Încât leaga parti de propozitie sau propozitii de acelasi fel. Si cu este considerata locutiune conjunctionala copulativa. Iordan si Robu o interpreteaza drept conjunctie coordonatoare:

Sintagma si cu e slab sudata, deoarece componentele ei Îsi pastreaza functionalitatea specifica; si functioneaza ca element de jonctiune copulativa, iar cu este element prepozitional al raportului de dependenta sociativa sau instrumentala a partii de propozitie fata de unitatea regenta (Iordan, Robu 1978: 256).

Lizica Mihut include Între exceptiile de la regula constructiei subiectului În nominativ, subiectele coordonate copulativ prin cu, Împreuna cu, si cu, recunoscându-le valoarea de elemente de relatie copulative: "Complementul sociativ care Însoteste subiectul devine subiect, fapt care se recunoaste dupa acordul dintre subiect si predicat" (Mihut 1996: 330).

Mioara Avram vorbeste despre subiectul multiplu coordonat prin si cu, dar considera sintagma locutiune prepozitionala care impune termenului ce o Însoteste cazul acuzativ (Avram 1986). Si În GBLR si cu este considerata locutiune conjunctionala coordonatoare copulativa:

O constructie aparte, hibrida, asimetrica, care apare În pozitia subiectului, are drept conector copulativ locutiunea si cu care provine din constructii sociative (pentru care cu este o prepozitie caracteristica). Si cu este echivalentul unei conjunctii copulative, dar impune, prin prepozitie, cazul acuzativ pentru cel de-al doilea termen (GBLR 2010: 335).

Mariana Radulescu (2004) propune o alta lectura a constructiei - avem de-a face cu elipsa adevaratului subiect (noi, ei), iar structurile supuse analizei se constituie ca apozitie dezvoltata În care primul termen sta În cazul nominativ, iar cel de-al doilea este complement sociativ În acuzativ.

Pentru a proba calitatea de grup prepozitional a structurilor anterioare, este suficient sa verificam daca impun sau nu restrictii specifice prepozitiei. Daca termenul regizat este un pronume personal la persoana Întâi sau a doua, acesta are forma obligatorie de acuzativ (El cu mine am plecat. Tata Împreuna cu mine am protestat. Mama ta si cu tine ati privit lucrurile altfel). Receptarea constructiei ca element al subiectului multiplu se datoreaza, fara Îndoiala, faptului ca predicatul propozitiei are forma de plural. Altfel, grupul prepozitional ar Îndeplini functia sintactica de complement sociativ În acuzativ: El a plecat cu mine).

4. Subiectul exprimat prin parti de vorbire non-caz cu prepozitie

Gramaticile noteaza existenta subiectului exprimat prin verbe la infinitiv si la supin, fara Însa a pune În discutie rolul prepozitiei În aceste contexte, respectiv ce se Întâmpla cu regimul cazual, din moment ce termenii dominati nu au categoria gramaticala a cazului. În constructii de genul - A citi e bine. E groaznic de a vedea. (!) E greu de vazut - subiectul este exprimat prin verbe la forme non-finite. În lucrarile consultate, se pune În discutie valoarea morfologica a termenului ce Însoteste infinitivul/supinul. Se recunoaste, În general, ca prepozitia din componenta infinitivului si-a slabit În timp valoarea relativa: "a devenit semn al infinitivului", "mijloc morfologic special" (GLR 1964: 331), "marca a infinitivului" (Iordan, Robu 1978: ), semn-morfem al infinitivului (Bejan 1995: 201), "afix mobil" (Ciompec, Dominte et al. 1985: 172), "morfem constitutiv al infinitivului" (Irimia 1997: 314). În GALR se precizeaza ca: "Morfemul mobil a, la origine prepozitional, are un statut gramatical ambiguu, cumulând rolul unei marci morfologice si al unei marci sintactice" (GALR I 2008: 487). De, la rândul sau, a devenit marca specifica modului supin, dar, În general, nu i se contesta statutul de prepozitie.

Observatie: Verbele la moduri nepersonale manifesta atât trasaturi verbale, cât si trasaturi nominale, reprezentând prin urmare o categorie mixta (Asan si Vasiliu 1956, GLR I 1966, Nemtut 2010). Caracteristicile verbale sunt: capacitatea verbului la moduri nepersonale de a firegent al unor complemente, asocierea cu pronume reflexive, existenta categoriei gramaticale a timpului (infinitivul), paralelismul cu formele de conjunctiv, echivalenta cu imperativul În unele contexte lingvistice. Nu ne intereseaza În lucrarea de fata comportamentul verbal, ci acela substantival. Printre particularitatile substantivale amintite de gramatici, se numara si asocierea cu prepozitia si ocuparea de pozitii sintactice specifice numelui - infinitivul este mod dependent, subordonat, prin urmare, nu se leaga de verbul regent printr-o conjunctie sau prin alte elemente cu functie conjunctionala, ci prin prepozitii sau prin locutiuni prepozitionale. Prin aceste trasaturi, infinitivul se apropie de nume - nu poate avea calitatea de forma verbala predicativa. Pe de alta parte, verbele la moduri nepersonale nu au categoria gramaticala a cazului, nici gen - categorii care definesc substantivul. Ce trebuie stabilit Însa, este rolul Îndeplinit de prepozitii În aceste contexte. Subscriem interpretarilor conform carora prepozitiile din componenta infinitivului si a supinului (de) s-au gramaticalizat si au devenit marci ale acestor moduri, morfeme de mod. O dovedeste faptul ca atât supinul cu de, cât si infinitivul cu a pot ocupa pozitia sintactica de subiect, situatie În care valoarea relationala specifica prepozitiei e nula: E greu de vazut. E dificil de apreciat. E dificil a aprecia. E greu a spune. În ceea ce priveste regimul cazual al acestor prepozitii, consideram ca, din moment ce verbul la forma non-finita nu are categoria gramaticala a cazului, putem vorbi de blocarea regimului cazual.

Structurile analizate primesc o lectura diferita În viziunea gramaticienilor care sustin ca verbele au calitatea sintactica de predicat, indiferent de modul la care se afla (Tiktin 1945, Caragiu Marioteanu 1962, Dimitriu 1969). Din acest punct de vedere, trebuie reinterpretate si prepozitiile din componenta constructiilor cu infinitiv/supin drept conjunctii subordonatoare, dat fiind faptul ca prepozitia singura nu poate functiona ca element de relatie la nivel interpropozitional.

5. Concluzii

Constructia prepozitionala a subiectului se Întâlneste În limba româna actuala În doua contexte specifice: nominale Însotite de prepozitii În cazurile genitiv, dativ sau acuzativ, respectiv forme verbale non-finite cu prepozitii-morfem. În primul context, avem de-a face fie cu exceptii aparente (enunturi În care subiectul real al propozitiei este subÎnteles/inclus; constructia prepozitionala va avea statut de subordonat al termenului omis sau al unui alt termen; enunturi În care asa-numita prepozitie este de fapt cuvânt cu rol cantitativ - adjectiv pronominal nehotarât - cu functie sintactica de atribut adjectival), fie cu exceptii reale (relative cu prepozitii dublu-dependente; al doilea termen al subiectului multiplu - fost complement sociativ). Când prepozitia este semn al modului infinitiv/supin, nu mai are nici rol relational, nici regim cazual.

Analiza noastra s-a focalizat asupra constructiilor prepozitionale care ocupa pozitia sintactica de subiect, pentru a explica functionalitatea prepozitiei În asemenea structuri, luând ca punct de reper limba româna contemporana. Ramâne de vazut daca o lectura din perspectiva diacronica permite Întelegerea mecanismului de formare a constructiilor analizate.

References

Bibliografie

D.L 1997: Bidu-Vrânceanu, Angela, Calarasu, Cristina, Ionescu-Ruxandoiu, Liliana, Mancas, Mihaela, Pana Dindelegan, Gabriela, Dictionar general de stiinte ale limbii, Bucuresti, Editura Stiintifica.

GALR I, II 2008: Gabriela Pana Dindelegan (coord.), Gramatica limbii române, vol. I, II, Bucuresti, Editura Academiei Române.

GBLR 2010: Gabriela Pana Dindelegan (coord.), Gramatica de baza a limbii române, Bucure.ti, Editura Univers Enciclopedic Gold.

GLR II 1954: *** Gramatica limbii române, vol. II, Sintaxa, Bucure.ti, Editura Academiei Române.

GLR I 1966: *** Gramatica limbii române, vol. I, Bucuresti, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Academiei.

GLR II 1963: *** Gramatica limbii române, vol. II, Bucure.ti, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Academiei.

Avram 1986: Mioara Avram, Gramatica pentru toti, Bucuresti, Editura Academiei.

Asan, Vasiliu 1956: Finuta Asan, Laura Vasiliu, Unele aspecte ale sintaxei infinitivului În limba româna, În Studii de gramatica, vol. I, Editura Academiei, p. 97-115.

Bejan 1995: Dumitru Bejan, Gramatica limbii române. Compendiu, Cluj-Napoca, Editura Echinox.

Caragiu Mario.eanu 1962: Matilda Caragiu Mario.eanu, Moduri nepersonale, În "Studii .i cercetari lingvistice", XIII, nr. 1, p. 29-43.

Chomsky 1957: Noam Chomsky, Syntactic Structures, Mouton, The Hangue.

Chomsky 1965: Noam Chomsky, Aspects of the Theory of Syntax, Cambridge-Massachusetts, MIT Press.

Chomsky 1981: Noam Chomsky, Lectures on Government and Binding, Dordrecht, Foris Publications.

Chomsky 1995: Noam Chomsky, The Minimalist Program, Cambridge, Mass., The MIT Press.

Ciompec, Dominte et al. 1985: Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, Narcisa Forascu, Valeria Gutu Romalo, Emanuel Vasiliu, Limba româna contemporana. Fonetica. Fonologia. Morfologia (coord. acad. Ion Coteanu), ediþie revizuitã 2i adãugitã, Bucure2ti, Editura Didacticã 2i Pedagogicã.

Constantinescu-Dobridor 1998: Gh. Constantinescu-Dobridor, Sintaxa limbii române, ediþia a II-a, revãzutã, Bucure2ti, Editura atiinþificã.

Dimitriu 1969: C. Dimitriu, Observaþii În legãturã cu infinitivul verbului românesc, În "Anuar de lingvisticã 2i istorie literarã", t. XX, p. 189-195.

Gheorghe 2005: Mihaela Gheorghe, Avantaje ale utilizãrii conceptului de urmã În descrierea sintacticã, În volumul Conferin.ei Interna.ionale "Integrarea europeanã - Între tradi.ie .i modernitate", Târgu-Mure., p. 244-254.

Graur 1973: Al. Graur, Gramatica azi, Bucure2ti, Editura Academiei.

Fillmore 1968: Charles J. Fillmore, The Case for Case, În "Universals in Linguistic Theory", New York, Holt and Winston, p. 1- 89.

Hristea 1981: Theodor Hristea (coord. 2i autor principal), Sinteze de limba românã, ediþia a II-a, Bucure2ti Editura Didacticã 2i Pedagogicã.

Iordan 1954: Iorgu Iordan, Limba românã contemporanã, manual pentru institu.iile de Învã.ãmânt superior, Bucure.ti.

Iordan .i Robu 1978: Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba românã contemporanã, Bucure2ti, Editura Didacticã 2i Pedagogicã.

Irimia 1997: Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Ia2i, Editura Polirom.

Mihu. 1995: Lizica Mihuþ, Limba românã contemporanã. Morfologia. Sinteze, Universitatea "Aurel Vlaicu" din Arad, Facultatea de Teologie, Seria Cursuri Universitare.

Mihu. 1996: Lizica Mihuþ, Gramatica limbii române. Sinteze. Exerciþii, Arad, Editura Multimedia.

Neam.u 1999: G.G. Neamþu, Teoria 2i practica analizei gramaticale, Cluj-Napoca, Editura Excelsior.

Nem.u. 2010: Alina-Paula Nemþuþ, Scurt istoric al cercetãrilor care atestã existenþa supinului românesc, În "Studia Universitatis «Petru Maior»", Târgu-Mure2, Philologia, 9, p. 98-106.

Panã Dindelegan 1974: Gabriela Panã Dindelegan, Sintaxa transforma.ionalã a grupului verbal În limba românã, Bucure.ti, Editura Academiei Române.

Panã Dindelegan 1991: Gabriela Panã Dindelegan, O variantã a Împletirii regentei cu subordonata: dubla subordonare a relativului, În "Limba 2i literatura românã", anul XX, nr. 4 (octombrie-decembrie), p. 6-8.

Rãdulescu 2004: Mariana Rãdulescu, Despre sintagmele (cu valoare de subiect) legate prin 2i cu, În Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universitãþii din Bucure2ti.

Tesniere 1959: Lucien Tesniere, Éléments de syntaxe structurale, Paris, Klincksieck.