Practica "deschiderii cartii". Consideratii generale asupra unei teme neglijate de religie populara

Abstract

Although a practice of respectable age, animated by a large number of participants (both clerics and laics), and displaying a quite ambiguous ritual aspect, the "holy book divination" practice has not yet been seriously analyzed, being considered, in an apriorical manner, a most typical case of imposture. Overcoming this prejudice, our analysis conceptualizes the whole situation for the first time. It sheds light on matters that have to do with the structure, general aspect of the practice, and its historical birth. The most interesting and delicate question however regards the source of the ritual. From the point of view of ethnology, the practice can have a perfectly coherent explanation as a pagan behavior which breaks in Ecclesia. Theologically, the practice can be seen as a pathological development of some Christian dogmas. In the end, the practice appears to be the result of an inevitable process of cooperation between the Church, the demands of the folk, and the pragmatic responses of the local clergy.

Headnote

Key-words: divination, sortes sanctorum, Orthodox Church, canon, folk, archaic reflex

Tinuta în viata de multimi deloc neglijabile de oameni si ajutata de o seama de slujitori ai Bisericii, practica "deschiderii cartii" este mai vie ca oricând. Cine consulta arhivele mass-mediei autohtone doar din ultimii douazeci de ani gaseste multe articole, reportaje, interviuri si anchete TV care sa confirme observatia (Corlatan 2000, Olteanu 2008, Krajnik 2011, Titei 1998, Daraban 2004, Ordean 2006, Ionescu 2013 etc.). De regula, aceste sesizari nu sunt modalitati neutre de semnalare a prezentei fenomenului, ci adevarate luari de pozitie prin care practica este dezaprobata cu doua motivari: pentru jurnalisti, ea constituie un caz insolit de înselaciune ce trebuie denuntat; pentru oficialitatile bisericesti - caci institutia Bisericii este mereu direct vizata - practica reprezinta un caz de abatere de la canoanele eclesiastice, o forma de vrajitorie prin obiecte sfinte (ghetie) (Cleopa 2004, Sechelarie 1999) si, totodata, o inovatie "pacatoasa" adusa ritualului oficial (Sandu 2004, Necula 1996). Totusi din perspectiva etnologica, si jurnalistii si oficialitatile bisericesti gresesc în mod asemanator si nu comunica nimic credibil pentru a facilita întelegerea fenomenului. Primii se afla în eroare întrucât, considerând fenomenul drept "înselaciune", absolutizeaza pozitia unui anume "bun simt", marcat fundamental de rationalism si de premisa legitimitatii numai anumitor tipuri de gesturi si practici irationale, operând asadar arbitrar un fel de selectie între o multitudine de comportamente irationale. În mod asemanator, oficialii bisericii gresesc pentru ca postuleaza, din principiu, centralitatea si superioritatea experientelor sacre care se petrec în cadrul si numai în felul definit de institutia canoanelor. Pozitia de pe care se realizeaza judecata este, în ambele cazuri, "politica" si teologica si nu morala ori stiintifica. Etnologia însa nu evalueaza adevarul "obiectiv" al acestor experiente, ci urmareste sa le înteleaga pe toate, echidistant, pastrându-si perspectiva nealterata de afinitati.

În cele ce urmeaza ne propunem sa lamurim câteva chestiuni care privesc vechimea practicii, relatia acesteia cu canoanele bisericii si, în fine, o succinta interpretare a fenomenului din unghi etnologic.

1. Generalitati despre practica "deschiderii cartii"

Performata adesea sub copula bisericii, "deschiderea cartii" este o practica divinatorie la care participa individul religios si preotul. Gestul central din cadrul ritualului îl constituie chiar "deschiderea cartii" (Biblie, Liturghier, Pravila, Psaltire etc.), cu precizarea ca, în context ritual, cartea pare ca îsi abandoneaza functia obisnuita si devine obiect sacru într-un scenariu strain de practica bisericeasca obsteasca. În putine cuvinte, ceea ce se petrece cu prilejul "deschiderii cartii" se poate rezuma dupa cum urmeaza: prin manipularea obiectului sacru si cunoscând adesea si numele credinciosului, preotul reveleaza si comunica o cunoastere ascunsa. Lectura si întelegerea mesajului ascuns este un proces care comporta doua aspecte. Mai întâi, e vorba de un aspect "pozitiv" care corespunde continutului paginii unde se deschide cartea, cu mentiunea ca prin "continutul paginii" nu se întelege doar textul, ci întreg "desenul" foii (caractere, puncte, semne ortografice, figuri, viniete, cromatica paginii, neagra sau rosie, etc). Cartea, deci, se poate deschide la un loc "bun" (continut semantic pozitiv, culoarea rosie etc.) sau la un loc "rau" (continut semantic negativ, culoarea neagra etc.). Plecând de la aceste cadre largi ale întelesului, preotul instituie diferite relatii între numele si istoria credinciosului si locul unde s-a deschis cartea sacra. Acest al doilea aspect al artei divinatorii nu mai deriva din manipularea obiectului ritual, ci din calitatea preotului de "specialist al sacrului" (M. Eliade), de ins exceptional, de "elita spirituala" care se situeaza în raport privilegiat cu divinitatea. Privind ritualul în aspectele sale esentiale putem formula premisa fundamentala a practicii: fiind "sacra" si manipulata de un "specialist al sacrului" si în "sfânta biserica", cartea nu se poate deschide la întâmplare, ci precis, exact unde trebuie sa semnifice în raport cu viata insului religios. În context ritual, preotul instituie si mediaza relatia dintre cel ce solicita "deschiderea cartii" si sacru. Fara aceste convingeri, practica nu poate exista.

2. O idee despre vechimea practicii

Profesorul Nicolae D. Necula considera ca în cazul de fata avem de -a face cu o dezvoltare patologica a ritualului Sfântului Maslu (Necula 1996: 243-246). Întradevar, gestul "deschiderii cartii" (de catre credincios sau de catre preot), ideea atingerii Evangheliei (de capul credinciosului, în ritualul Maslului, sau de mâna acestuia, în practica "deschiderii cartii") si credinta ca prin aceasta se petrece ceva de ordinul supranaturalului sunt elemente comune cu ritualul pe care îl discutam. Însa Nicolae D. Necula, în acelasi context, aduce atâtea argumente privitoare la rigorile oficierii tainei si la scenariul ei, încât este greu de crezut ca "deschiderea cartii" este o "inovatie" (termenul autorului) a acestui ritual. Faptul ca performarea Maslului trebuie sa se faca cu un sobor de sapte preoti, mai rar cu patru sau trei si numai în cazuri cu totul exceptionale se admite oficierea tainei de un singur preot, este un amanunt crucial. În alta ordine de idei, aceasta slujba are structura complicata a unei suite de rugaciuni (ce contin o importanta dimensiune "metatextuala" si "pedagogica", caci la tot pasul se explica pe sine), si necesita o varietate de obiecte liturgice, pe lânga Evanghelie, si de gesturi de cult (tamâierea , sarutarea crucii si a Evangheliei, îngenunchierea, ungerea cu untdelemn etc.), pe lânga gestul "deschiderii cartii" (vezi descrierea ritualului în Molitfelnic, 1992). Deci comparatia cu practica în discutie arata ca numai trei elemente formale sunt comune, în vreme ce o multime de diferente importante ies la iveala, motiv pentru care ne îndoim ca în acesta taina a Bisericii origineaza ceea ce astazi se desemneaza prin sintagma "deschiderea cartii". Nicolae D. Necula mai precizeaza ca în vremuri "mai de demult" preotii "deschideau cartea", în sens divinatoriu, deci ca derapaj de la dogma, numai cu prilejul oficierii tainei Sf. Maslu, dar ca în zilele noastre lucrurile au degenerat chiar mai mult, prin aceea ca slujitorii Bisericii obisnuiesc a deschide orice carte de cult si cu orice prilej - afirmatii care, ca si ipoteza legaturii dintre taina Sf. Maslu si practica "deschiderii cartii", nu contin nicio nota explicativa, nicio trimitere bibliografica. Asupra acestei chestiuni vom reveni imediat. Oricum, nici Nicolae D. Necula, nici Dan Sandu nu ofera vreun indiciu istoric privitor la nasterea practicii. Notam deocamdata ca termenul inovatie semnifica, în absolut, o înnoire în raport cu aspectul originar al ritualului, dar nu si un fenomen de data recenta.

Pentru a ne face o idee cât de cât verosimila privitoare la vechimea practicii trebuie sa avem în vedere cel putin cinci evidente, dintre care doua au o relevanta generala, universala, iar trei o relevanta locala.

a. Tendinta puternica si continua a populatiilor convertite la religia lui Crist spre sinteza magico-crestina constituie o realitate sesizata prompt de Parintii Bisericii si confirmata de instituirea canoanelor împotriva acesteia. Cuminecarea mortului, botezul post-mortem ori amestecul numelor de sfinti alaturi de cel al vechilor zei în compozitia diferitelor vraji si descântece sunt practici care dovedesc forta acestui impuls spre sinteza dintre vechi si nou în comportamentul religios. Seriozitatea amenintarii pagâne e masurata de severitatea canonului care o acuza1. Daca vom privi cu atentie Istoria Bisericii, vom vedea ca aceasta tendinta "centrifuga" este o amenintare constanta, iar pericolul priveste întregul sistem religios, de la chestiuni sofisticate de dogma pâna la cele mai modeste aspecte ale obiectelor de cult - toate constituie fapte care, din momentul institutionalizarii, îsi încearca "rezistenta" prin tot felul de extinderi si prefaceri de sens si toate si-au gasit chiar de la nastere contrapunctul patologic, replica corupta.

b. Mai trebuie mentionat ca în spatiul Occidental practica are un dosar deosebit de consistent si de complicat. Afara de faptul ca este condamnata de conciliile de la Venetia, în 465, canonul 16, si Auxerre, în 578, canonul 4, deci de foarte devreme, sortes sanctorum, cum numea Biserica practica divinatiei cu ajutorul cartilor sacre (Psaltire, Evanghelii, Biblii), constituie o "crestinare" a altor doua practici mai vechi - sortes homericae si sortes virgilianae (Harris 1888, Horst 1998). Desi biografiile câtorva sfinti apuseni înregistreaza gesturi si comportamente care au multe în comun cu sortes sanctorum (vezi, de pilda, capitolul XII, Ia si citeste; ia si citeste!, din cartea a opta, din Confesiunile Sf. Augustin 2004: 283- 285), practica se pedepsea cu excomunicarea.

c. Totusi, pentru ca "deschisul cartii" presupune existenta "cartii", cercetarea nasterii ritualului trebuie sa se afle cumva în legatura cu începuturile obiectului "carte" în civilizatia româna, or acest detaliu "instrumental" ne-ar forta sa consideram calculul cronologic începând cu sau chiar dupa secolul al XVI-lea, când cartile au început sa se tipareasca si sa circule, chiar daca în tiraje mici si în medii închise, în civilizatia româna. Desi nimeni nu poate fi sigur ca practica nu a existat si cu ajutorul cartii netiparite, ca în Occident, ne multumim sa remarcam ca cel putin începând cu a doua jumatate a secolului al XVI-lea practica are toate conditiile "necesare si suficiente" de existenta.

d. Motivul circula si în mediul folcloric. În 1850, Ludwig Adolf Staufe culegea o legenda intitulata Popa prezicator, pe care a publicat-o în 1899, la Berlin. De altfel, cercetarile mai noi au descoperit peste 35 de variante ale acestei legende prezente în toate provinciile române (Staufe 2010: 190-193). Este inutuil sa mai precizam ca, daca motivul deschiderii cartii este atestat sub forma coagulata si unitara a legendei în 1850, atunci existenta sociala a practicii, punct de plecare al legendei, trebuie sa fie mult mai îndelungata.

e. Etnologul Ion H. Ciubotaru a descoperit la taranii din Moldova o atitudine similara fata de cartea sacra. În cazul muribunzilor care sufereau mult, consemneaza cercetatorul iesean, preotul era/este chemat sa oficieze "deschiderea cartii". Astfel, "daca molitfa Sfântului Vasile se deschide pe rosu, mai traieste, daca se deschide pe negru, moare. S-arata si în cât timp" (Ciubotaru 1999: 38). Mai notam existenta unui adevarat topos al cartii sacre în folclorul ritual-ceremonial românesc, cât si ideea general acceptata potrivit careia destinul fiecaruia este scris undeva. Toate acestea confirma faptul ca, în imaginarul popular autohton, cartea si scrisul ca manifestari sacre au o vechime considerabila.

f. În sfârsit, exista marturii literare care atesta practica. E semnificativ ca scriitorul si diaconul caterisit Ion Creanga strecoara în finalul povestirii Popa Duhu (1881) câteva ironii privitoare la citirea viitorului în cartile sfinte de catre preoti, iar prozatorul si distinsul preot Ion Agârbiceanu are o nuvela (Pascalierul, 1920) în care pe cca 70 de pagini descrie ritualul cu lux de amanunte. E de prisos sa mai subliniem si cu acest prilej ca, daca ritualul a ajuns obiectul ironiei literare în 1881, atunci viata sa "sociala" trebuie sa fi fost mult mai lunga si, de asemenea, convingatoare, capabila sa atraga atentia.

Prin urmare, în lumina celor cinci evidente, se poate lucra cu ipoteza provizorie ca, în spatiul României de astazi, fenomenul de care ne ocupam trebuie fie datat cel mai târziu începând cu secolul al XVI-lea. Opinia sustinuta de Sandu si Necula, potrivit careia "deschisul cartii" ar fi un fenomen de data recenta, este cel putin curioasa.

3. Problema canoanelor

Desi practica nu este interzisa textual de niciun canon si de niciun articol de pravila bisericeasca, din luarile de pozitie oficiale ale bisericii contemporane reiese ca aceasta este interzisa, fiind asimilata "ghetiei" (Ionescu 2011, Cleopa 2004: 131 etc.). Însa din momentul în care este înteleasa ca "vrajitorie prin obiecte sfinte", practica este sanctionata, ca principiu, ca mod de gândire, de Sf. Ioan Chrisostom însusi. Pentru acesta, fermecatorii si descântatorii care pomenesc sfintii în incantatiile lor actualizeaza în comunitatea crestina si cu limbaj crestin un comportament pagân2. Generalizând, putem spune ca, dinspre ortodoxia dogmatica, ritualurile care prezinta acest sincretism ar fi situatii în care se manifesta în expresie crestina reflexele, institutiile si mecanismele de gândire ale "omului vechi". Altfel spus, din punctul de vedere al gândirii crestine oficiale, practica "deschiderii cartii" este tot ce poate fi mai "pervers", caci sub cupola "sfintei biserici", cu Evanghelia însasi si cu deplina participare a preotului, se desfasoara un ritual eminamente pagân.

Nu are rost sa mai trecem în revista interdictiile însotite de amenintari cumplite ale Vechiul Testament sau pe de cele din Noul Testament. Amintim doar ca pravilele românesti3 contin toate articole clare împotriva vrajitoriei, dar, cum am precizat mai sus, nici una nu contine textual interdictia divinatiei prin "deschiderea cartii" de catre preot.

Dar preotii pe care îi avem în vedere, desi "deschid cartea" performând un ritual divinatoriu, nu cred nicio clipa ca savârsersc un pacat prin aceasta. Dimpotriva, mai toti sunt preoti în vârsta (Olteanu 2008, Corlatan 2000, Krajnik 2011) si, dupa spusele enoriasilor, plini de virtuti spirituale. Ba mai mult, acestia lasa sa se înteleaga ca "deschisul cartii" ar fi chiar dovada unei înaltimi spirituale greu de atins. Un conflict puternic se contureaza: daca ritualul e un element pagân încorporat în practica preotilor, atunci avem de -a face cu o victorie extraordinara a credintelor precrestine asupra miezulului dur al crestinismului; daca, dimpotriva, ritualul îsi are originea în practica crestina, fiind un fel de produs patologic al comportamentului crestin, asadar cu cauze interne si explicabil în cadrul sistemului crestin, atunci suntem gata sa semnalam o coincidenta dintre cele mai bizare între una si aceeasi structura rituala, dar care prezinta doua seturi de semnificatii polare. Ne gasim, într-adevar, în fata unei probleme incitante care impune discutarea chestiunii atât în perspectiva etnologica, cât si în perspectiva teologica. În cele ce urmeza vom analiza prima ipoteza.

4. "Deschiderea cartii" în perspectiva etnologica

Practica poate fi definita destul de concis în termenii generali ai divinatiei: ca manipulare rituala a unui obiect, despre care se crede ca poseda o forta magica, în perspectiva revelarii unei cunoasteri ascunse4. Ea se precizeaza mai bine prin aceea ca are o dubla determinare: atât din perspectiva obiectului divinatoriu, care este "complicat", cât si din perspectiva specialistului sacrului, a celui care manipuleaza obiectul ritual si care trebuie sa interpreteze comportamentul acestuia. Împreuna cu autorul teoriei generale a magiei (M. Mauss), distingem trei aspecte care neces ita o explicitare contextuala: "specialistul sacrului", "actul ritual" si "reprezentarea"5.

Specialistul sacrului este preotul, dar nu orice preot, ci o "elita" a breslei (Olteanu 2008, Corlatan 2000, Krajnik 2011). E important de subliniat ca în toate cazurile studiate am întâlnit un preot în vârsta, "cu har", "întelept", familiarizat cu practicile ascetice severe, discipol al unui monah de o indiscutabila autoritate spirituala (Corlatan 2000). Mai mult decât atât, potrivit enoriasilor, acesta prezinta certe semne supranaturale: "stie tot, vede tot" (Krajnik 2011), nu poate fi fotografiat, daca nu vrea, umbla vorba ca ar avea o biografie ce sta sub semnul extraordinarului (Olteanu 2008), are puterea de a blestema cumplit, este vizitat de multi enoriasi care dau marturie de adevarul cunoasterii obtinute prin aceasta forma de divinatie (Krajnik 2011). Preotul care "deschide cartea" îsi cunoaste perfect "meseria" si credinciosii. Însa dincolo de imaginea sa sociala, conturata de o adevarata colectie de legende, puterea acestuia sta în calitatea sa cea mai elocventa: este un om dedicat sacrului si în permanent contact cu supranaturalul. El savârseste duminica de duminica Sfânta Liturghie, celebreaza misterul sfintelor si înfricosatelor taine, prin institutia spovedaniei ofera dezlegare de pacate, manevreaza deseori, daca nu chiar zilnic, cele mai sacre obiecte - împartasania, Evanghelia, Liturghierul, potirul euharistic, poarta sfintele vesminte, atinge altarul s.a.m.d.. Preotul boteaza pruncii, îngroapa bâtrânii si cununa tinerii, are deci un rol crucial în toate momentele de trecere fundamentale si nimic nu e savârsit deplin fara participarea sa. În treaga existenta religioasa a comunitatii depinde de preot. În acest sens, el este nu doar un specialist al sacrului, ci, în aceeasi masura, si un ispravnic al sacrului. Toate aceste calitati garanteaza autenticitatea si reusita exercitiului divinatoriu.

Preotul instituie si mediaza relatia dintre insul profan si domeniul sacrului si tot el întelege, talmaceste si cumunica cunoasterea care se descopera cu prilejul "deschiderii cartii". Afara de credinciosul care, revelându-si numele si crezând, primeste deschiderea cartii, expunându-se astfel sacrului, preotul este tot timpul în centrul ritualului.

Actul ritual în sine are un aspect ocult în raport cu practica obisnuita bisericeasca, cu functia canonica a preotului, cu folosirea oficiala a Evangheliei si cu semnificatia dogmatica a ideii de crestinism rasaritean. De aceea, când insul religios intra în biserica si, în discretie, în fata preotului, solicita deschiderea Evangheliei (uneori laicul însusi e cel care face gestul "deschiderii"), singurul control al hazardului fiind de natura magica, contactul cu mâna credinciosului sau dezvaluirea numelui acestuia în fata cartii, atunci are loc o corupere majora a tuturor instantelor participante. În primul rând, preotul se actualizeaza ca specialist al sacrului, în sens magic, precrestin; în al doilea rând, Evanghelia înceteaza a mai fi Verbum Dei si, desi îsi pastreaza "sacralitatea", este apelata într-un sens impersonal, ca putere care detine tainele trecutului si viitorului. Subliniem ca aceasta relatie dintre specialistul sacrului si Evanghelie este acum cu totul necanonica, caci el nu face interpretare a Scripturii în Duhul Bisericii, ci, prin atingerea credinciosului de carte sau prin afirmarea numelui sau în raport cu cartea, el contribuie la instaurarea unei legaturi de ordinul contiguitatii magice între cele doua instante (cartea-obiect sacru si insul religios) si pe realitatea acestei legaturi se întemeiaza eficienta exercitiului divinatoriu. În al treilea rând, biserica, sub a carei cupola se desfasoara ritualul, îsi abandoneaza functia liturgica si se actualizeaza doar ca spatiu marcat de sacru, ca teren privilegiat de manifestare a sacrului. În al patrulea rând, insul religios însusi pare ca îsi suspenda calitatea de crestin ortodox si participa la ritual ca "pagân", în conformitate cu schemele divinatorii arhaice.

În aceasta miscare ampla de transfigurare consta si caracterul spectaculos al ritualului si nu e de mirare ca unii Parinti ai Bisericii, simtind înca de devreme acest pericol, au interzis orice fel de sincretism religios. Din punctul de vedere al dogmaticianului, acest asalt asupra crestinismului - învins, iata!, chiar pe terenul sau - este cu atât mai pervers cu cât nu procedeaza la anularea pe fata a datelor esentiale crestine, ci, insinuându-se în spatele acestora, cu aparenta ca le confirma, le dirijeaza potrivit unei gândiri pagâne, aruncându-le astfel în derizoriu ca elemente crestine si activându-le exact în perspectiva opusa crestinismului, ca forte sacre, impersonale.

În fine, reprezentarea sau cunoasterea revelata de catre preot prin "deschiderea Evangheliei" este de o diversitate egala cu suma intereselor si asteptarilor laicilor care solicita participarea la ritual. Ea, trebuie sa repetam, nu este continutul textului evanghelic, ci o interpretare "esoterica" a specialistului sacrului, adaptata la datele pozitive ale insului religios: cineva vrea sa stie cine i-a furat aurul, o persoana vrea sa afle de ce fiul ei nu reuseste sa promoveze examenul de licenta, alta persoana vrea sa afle ce va face peste 20 de ani, unde va fi, cu cine va fi casatorit, daca va avea copii si câti sau, chestiuni grave si urgente precum: cât va mai trai copilul bolnav? cât va mai sta în spital sotia? etc. etc. etc. (Corlatan 2000, Krajnik 2011, Olteanu 2008). Indiferent de continutul "reprezentarii" revelate, cunoasterea oferita de preot, uneori extrem de precisa, alteori extrem de vaga, este practica, eficienta si suficient de importanta pentru ca beneficiarii sa revina regulat, chiar si de la distante foarte mari, la specialistul sacrului. În cazul în care reprezentarea nu este conforma cu realitatea, vina apartine fie preotului, care nu e stapân pe arta sa, fie credinciosului, care nu are destula credinta, însa legitimitatea practicii în sine nu este pusa sub semnul întrebarii nicio clipa.

Privit în aspectul sau structural, ritualul are trei momente. Unul initial, de introducere a "credinciosului" în atmosfera sacra, evident în cazurile consemnate de Olteanu, Corlatan si Krajnik. Rugaciunea de dinainte, cu prescuri, agheazma, lumânari sau chiar venirea la biserica la o ora extrem de nepotrivita, constituie toate o faza de pregatire a credinciosului în perspectiva expunerii sale la "sacru". Al doilea moment ar fi ritualul "deschiderii cartii" în sine, cu gestul deschiderii si cu comunicarea cunoasterii revelate de specialistul sacrului. Al treilea moment este ilustrat de canonul sever pe care insul religios îl primeste dupa experienta sacra a "deschiderii cartii". Indiferent de semnificatia "bisericeasca", în sine, a acestor acte, sensul pe care îl îndeplinesc aici este de protejare sacra a credinciosului, pentru ca acesta sa iasa fara consecinte negative din atmosfera sacra si, totodata, pentru a nu afecta adevarul si eficienta cunoasterii primite. În logica magica, acest moment este inevitabil si fundamental în perspectiva încheierii ritualului.

"Vrajitorie cu cele sfinte" sau nu, pentru etnolog practica pare a fi nascuta din aplicarea schemelor divinatorii pagâne unui material si unui context crestine. Deschiderea la întâmplare a Evangheliei nu este decât o reluare a unui gest asemanator performat în afara Bisericii6, în conditii si cu obiecte mult mai "modeste" (carti de ghicit, bobi, ierburi speciale, apa etc.), iar structura în trei momente a practicii imita fidel structura ritualurilor arhaice. În aceasta perspectiva, practica se datoreaza presiunii comunitatii care asteapta de la preot, specialistul sacrului, gestionarea domeniului pe care acesta îl stapâneste într-un mod mai practic si mai eficient, hic et nunc. Este, la limita, o atitudine arhaica fata de sacru, care, desi nu afirma explicit, pare ca depersonalizeaza divinitatea crestina si o transforma într-o instanta definibila substantial si calitativ, dar nu personal.

Nicolae D. Neculau afirma ca "ghicitul în Evanghelie" este o inovatie adusa ritualului Sf. Maslu7. Noi, dimpotriva, înclinam sa credem ca e vorba de un ritual distinct, fara sa excludem posibilitatea ca, ocazional, "deschiderea cartii" sa aiba loc în proximitatea sau/ si cu prilejul oficierii tainei Sf. Maslu. Cele doua au în comun o parte din "instrumentar" si participantii, însa perspectiva proiectata de "deschiderea cartii" este radical diferita de cea precedenta.

5. Concluzii

Poporul religios si clerul reprezinta doua instante aflate într-un dialog continuu. O eterna negociere este relatia lor. Practica, asa cum se prezinta astazi, este produsul unei astfel de negocieri dintre o serie de asteptari ale credinciosilor si disponibilitatile preotului. Poporul prezinta o înclinatie irezistibila pentru concret, pentru rezultatul imediat al gestului religios si este fatalmente prizonierul unor reflexe religioase arhaice8. Acestei solicitari preotul nu îi poate raspunde decât în termenii sai, în acord cu posibilitatile "ideale" si "materiale" ale contextului sau. El preia structura rituala populara, oficiaza un ritual în trei trepte, în conformitate cu schemele de gândire arhaice, ofera "deschiderea cartii la întâmplare" ca spectacol vizual si produce pe moment un miracol. Sfideaza sub ochii enoriasilor legile timpului si ale spatiului si spune ceea ce nimeni nu stie. În schimb, pe lânga plata pe care o percepe, ca orice maestru al divinatiei, preotul defineste si stabileste în viata clientilor sai, cu autoritatea vechii structuri rituale, un loc însemnat gesticulatiei si obiectelor crestine: Evangheliei, rugaciunilor, mataniilor si, în general, exercitiului spiritual tipic ortodox. Toate aceste institutii crestine sunt într -un fel reevaluate si reconfirmate. Prestigiul lor creste si preotul provoaca, pe o cale neortodoxa, e drept, dependenta de ele. O reciprocitate interesanta iese la iveala: poporul primeste ce îsi doreste, iar preotul îsi întareste autoritatea, atât el ca persoana si întregul domeniu bisericesc.

Se prea poate ca, tragând linia, Biserica sa câstige direct proportional cu cât are de pierdut. Credinciosii nu mai merg numai la vrajitorul din sat, ci vin si la preot, ceea ce e în sine o victorie. Evanghelia, preotul, cladirea bisericii, exercitiile spirituale ortodoxe ies toate întarite si cu o autoritate consolidata, cel putin ca "obiecte" si ca "institutii". Apoi, daca marea problema a bisericii contemporane este contestarea sau dinamitarea cu totul a orizontului transcendent de catre un "vrajmas pozitivist", atunci si aceasta practica contribuie, dupa puterile ei, la sustinerea adevarului lumii spirituale, adevarului orizontului sacru al existentei. În acest domeniu, Biserica primeste bucuroasa orice ajutor. Si, cât timp salveaza câmpul de lupta în ansamblu, având si o buna situare strategica a "obiectelor sale", ea poate duce mai departe lupta cu cele mai multe sanse de partea sa.

Sidebar

The "opening of the holy book" divination practice. Considerations over a neglected theme of popular religion

Although a practice of respectable age, animated by a large number of participants (both clerics and laics), and displaying a quite ambiguous ritual aspect, the "holy book divination" practice has not yet been seriously analyzed, being considered, in an apriorical manner, a most typical case of imposture. Overcoming this prejudice, our analysis conceptualizes the whole situation for the first time. It sheds light on matters that have to do with the structure, general aspect of the practice, and its historical birth. The most interesting and delicate question however regards the source of the ritual. From the point of view of ethnology, the practice can have a perfectly coherent explanation as a pagan behavior which breaks in Ecclesia. Theologically, the practice can be seen as a pathological development of some Christian dogmas. In the end, the practice appears to be the result of an inevitable process of cooperation between the Church, the demands of the folk, and the pragmatic responses of the local clergy.

Footnote

1 Canonul 86, Sinodul Ecumenic al 6-lea precizeaza: "Nimeni sa dea Euharístia trupurilor celor moarte, ca scris este: «Luati, mâncati» [Matei 26:26]. Iar trupurile mortilor, nici a lua pot, nici a mânca. TÂLCUIRE: Fiindca, dupa Zonará, obicei vechi era a împartasi cu Euharístia, adica cu Dumnezeiestile Taine trupurile cele moarte; pentru aceasta sfintii Parinti opresc a nu se mai urma aceasta. De unde se întelege ca nici a boteza cineva pe morti se cuvine" (Pidalion, 225). A se vedea, de pilda, canonul 72 al Sf. Vasile cel Mare, cel mai aspru, prin care vrajitorii se canonesc asemenea ucigasilor, iar femeia vrajitoare se canoneste sase ani cu 500 de metanii pe zi.

2 "Partea cea mai înspaimântatoare a înselaciunii este ca, sfatuindu -te si cerându -ti noi sa te îndepartezi de ele, crezând ca te aperi zici: «Femeia aceasta nu face decât sa spuna descântece si este crestina, pentru ca nu rosteste altceva decât numele lui Dumnezeu». Uite, pentru asta o urasc în primul rând si ma întorc cu scârba de la ea, fiindca se foloseste de numele lui Dumnezeu ca sa-l huleasca. Spunând ca e crestina face ce fac si idolatrii" (s.n.) (Ioan Gura de Aur 2002: 74).

3 Pravila de la Govora (1640) sau Pravila cea Mica , editata de Academia Româna, Bucuresti, 1884, p. 67; Pravila de la Târgoviste sau Pravila cea Mare (1652), editia a fost întocmita de Colectivul de Drept Vechi Românesc, condus de Academician Andrei Radulescu, Bucuresti, Academia Repu blicii Socialiste România, 1962. Interdictia vrajitoriei si a divinatiei se dezvolta pe larg în glavele 48, 58, 65 sau 323; Sf. Nicodin Aghioritul, Hristoitia sau Bunul moral al crestinilor, prefata de Ioana si Antonie, schimonahii din sfântul Munte Athos, Bacau, Bunavestire, 2001, p. 159-162; Pidalionul. Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Manastirea Neamt (1844), Bucuresti, Editura Institutului de Arte Grafice "Speranta", 1993, p. 213-214; Ieromonah Nicolae Sachelarie, Pravila bisericeasca, Prahova, Parohia Valea Plopului, 1999, p. 478-482.

4 [...] the manipulation of objects, believed to have mystical power to reveal secrets" (Mair 2011: 213).

5 Triada noastra este o replica contextuala a structurii tripartite în care Mauss discuta problematica magica, respectiv "magicianul", "actul magic", "reprezentarea" (Mauss 1972).

6 Reamintim însa ca în Occident sortes sanctorum descinde direct din sortes homericae si din sorte s vergilianae.

7 Am vazut însa ca aceasta opinie este eronata; în spatiul apusean practica este anatemizata înca din anul 465 (deci existând ca ritual si concept si înainte de acest moment), iar în spatiul autohton este semnalata de documente folclorice (1850) si literare (1881), dar si de cercetarile de teren contemporane.

8 Teama Sfintilor Parinti ca poporul crestin sa nu cedeze vechilor reflexe si impulsuri comportamentale magice este mereu actuala. Raportarea magica si impersonala la Dumnezeu, imaginat în termeni calitativi, substantiali si de eficienta sacra, mai putin în termeni personali, nu se dovedeste a fi actuala?

References

Bibliografie

Augustin 2007: Sf. Augustin, Confesiuni, Traducere din latina, studiu introductiv si note de Gh. I. Serban, Bucuresti, Editura Humanitas.

Corlatan 2000: Mirela Corlatan, Preotul care deschide cartea (http://www.ziaruldeiasi.ro/ local/iasi/preotul-care-deschide-cartea~ni1h9a) ("Ziarul de Iasi", 20 septembrie).

Daraban 2004: Adriana Daraban, Preot sau sarlatan (http://old.bihoreanul.ro/articol/ ziar/oradea/preot-sau-carlatanc/3976/), ("Bihoreanul", 29 noembrie).

Eliade 1978: Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, traducere de Paul G. Dinopol, prefata de Vasile Nicolescu, Bucuresti, Editura Univers.

Horst 1998: Pieter W. van der Horst, "Sortes: Sacred Books as instant Oracles in late Antiquity", î n The Use of Sacred Books in the Ancient World, eds. L.V. Rutgers, P.W. van der Horst..., Peeters, Leuven.

Harris 1888: J. Rendel Harris , The "Sortes Sanctorum" in the St. Germain Codex (g1), "The American Journal of Philology", Vol. 9, No. 1.

Ioan Gura de Aur 2002: Sf. Ioan Gura de Aur, Diavolul si magia, traducere din limba greaca de Zenaida Anamaria Luca, Suceava, Editura Panaghia.

Ionescu 2013: Sânziana Ionescu, Prezicatori în cartile sfinte. La cine apeleaza credinciosii care vor sa stie viitorul (http://adevarul.ro/locale/constanta/foto-prezicatori-cartile-sfinte-apeleaza-credinciosii-vor-stie-viitorul-1_5127e42100f5182b8590b7e4/index.html ("Adevarul", 23 februarie).

Krajnik 2011: Monika Krajnik, Preot de tara ca în Dosarele X.... (http://www.adevarul.ro/ locale/cluj-napoca/Uite_popa-nu_e_popa_0_418758695.html) (2 februarie).

Mair 2011: Lucy Mair, Divination, în "Anthropology of Religion. Critical concepts in Religious Studies", ed. Phillips Stevens, Jr., London, Routhledge, p. 213-226.

Mauss 1972: Marcel Mauss, A General Theory of Magic, translated by Robert Brain, London, Routledge&Kegan Paul.

Molitfelnic cuprinzând slujbe, rânduieli si rugaciuni savârsite de preot la diferite trebuinte din viata crestinilor 1992, Bucuresti: IBMBOR.

Necula 1996: Nicolae D. Necula, Traditie si innoire în slujirea liturgica, Galati, Editura Episcopiei Dunarii de Jos.

Nicodim Aghioritul 2001: Sf. Nicodim Aghioritul, Hristoitia sau Bunul moral al crestinilor, Bacau, Editura Bunavestire.

Olteanu 2008: Magda Olteanu, Preotul care descopera amantele (http://www.bzi.ro/preotul-care-descopera-amantele-103882 (miercuri, 24 septembrie).

Ordean 2006: Flora Ordean, Popa raspopit... (http://www.monitorulneamt.ro/stiri/?editia= 20060301&pagina=1&articol=3073) ("Monitorul de Neamt", 1 martie).

Pidalionul. Canoanele Bisericii Ortodoxe Române. Manastirea Neamt, Bucuresti, Editura Institutului de Arte Grafice "Speranta", (1844) 1993.

Pravila de la Govora sau Pravila cea Mica, editata de Academia Româna, Bucuresti, (1640) 1884.

Pravila de la Târgoviste sau Pravila cea Mare, editie întocmita de Colectivul de Drept Vechi Românesc, condus de Academician Andrei Radulescu, Bucuresti, Academia Republicii Socialiste România, (1652) 1962.

Sachelarie 1999: Ieromonah Nicolae Sachelarie, Pravila bisericeasca, Prahova, Parohia Valea Plopului.

Sandu 2004: Dan Sandu, Vrajitoria si practicile magice, forme suspecte de religiozitate, în "Teologie si viata", XIV(LXXX)/2004, nr. 1-6.

Titei 1998: Alina Titei, Preotii care deschid cartea (http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/ preotii-care-deschid-cartea~nifou) ("Ziarul de Iasi", 13 august).