Paulus Diaconus: doua poeme ermetice dedicate Sfântului Benedict

Abstract

It is impossible to understand or translate the two poems that Paul the Deacon dedicates to Saint Benedict - which he inserts in his Historia Langobardorum, I, 26 - without consulting, in parallel, the source (indicated by the author himself: Gregorius Magnus, Dialogi, II, 1-38). Beyond the formalism imposed by the metrical cadence and by an almost mechanical use of certain stylistic devices, the author's visible intention is to render an entire episode within a single distich. This involves a remarkable synthesizing effort that annuls all details: facts are rendered only through their most specific aspects; all additions are considered superfluous, thus being eliminated. The hermetism of these poems is a consequence of the author's specific target-public: educated people, who were familiar with the theme or who could access the source easily.

Headnote

Key-words: Paul the Deacon, Saint Benedict, Schola Palatina, poems

Abia mentionati de Tacitus la vremea sa (istoricul latin le rezerva numai doua rânduri în capitolul 40, 1 din De situ et origine Germanorum), longobarzii, originari din Scandinavia, au migrat în Europa cândva în secolul I î.Chr. si, în decursul unui sinuos periplu, au reusit sa supravietuiasca hunilor, sa-i învinga pe gepizi în Panonia, iar putin dupa jumatatea secolului al VI-lea (568), sa invadeze Italia de curând eliberata de sub goti de Narses, vestitul general bizantin. Permanenta lor în peninsula a durat ceva mai bine de doua secole, rastimp în care, organizati într -un regat autonom sau într-o cofederatie de ducate, au evoluat catre o societate din ce în ce mai civilizata, cu un cod propriu de legi (Edictul lui Rothari, promulgat în 643) si cu o religie conforma canoanelor (de la arianism, preluat probabil de la gotii cu care se înrudeau, s-au convertit la orto-doxia catolica în vremea reginei Teodolinda, ajungând la acea fervoare care le-a îngaduit sa fie adevarati sustinatori ai pozitiei Sfântului Scaun de la Roma în timpul disputei iconoclaste). Poate ca ar fi ajuns si la o adevarata cultura scrisa (de limba latina, se întelege, de vreme ce renuntasera la idiomul propriu în primele decenii care au urmat invaziei în Italia, adoptând latina ca limba pentru documentele oficiale) daca vecinatatea cu francii nu ar fi facut din regatul longobard prima victima a politicii de expansiune promovate de Carol cel Mare. Începuturi ale acestei culturi pot fi considerate Edictul lui Rothari, Origo gentis Langobardorum si scrierile lui Paul (fiul lui) Warnefrit (sau Paulus Diaconus, cum e îndeobste cunoscut) anterioare caderii regatului longobard, Historia Langobardorum fiind scrisa la o data ulterioara dezastrului.

Opera de maturitate a istoricului, aceasta din urma descrie parcursul longobarzilor prin Europa, insistând asupra perioadei în care au ocupat Peninsula Italica, si reprezinta pentru aceasta etnie ceea ce Historiarum libri decem a lui Grigore din Tours reprezinta pentru franci sau ceea ce De origine actibusque Getarum a lui Jordanes ori Historia de regibus Gothorum, Vandalorum et Suevorum a lui Isidor de Sevilla reprezinta pentru goti, respectiv pentru acele populatii germanice stabilite în Hispania, lucrari pe care, fara îndoiala, autorul longobard le -a avut ca model si sursa. Fata de acestea însa, exceptând subiectul, fireste, Historia Langobardorum se deosebeste prin perspectiva de abordare (autorul o concepe în prelungirea unei Historia Romana, care mergea pâna la evenimentele din timpul domniei lui Iustinian si pe care o scrisese pentru Adelperga, o fiica a ultimului rege longobard, Desiderius, probabil cu intentia de a dovedi ca, cel putin în peninsula, adevaratii si legitimii continuatori ai istoriei romane erau longobarzii) si printr-o serie întreaga de particularitati pe care le-am putea numi stilistice. Una dintre acestea o constituie digresiunile. În paginile lucrarii pot fi întâlnite referiri la geografie, mitologie, personalitati ale epocii, cosideratii referitoare la miscarea astrelor sau la fenomene naturale etc. E ca si cum, dincolo de succesiunea liniara a evenimentelor pe care si-a propus sa le nareze, Paulus Diaconus nu rezista tentatiei, sau poate o face intentionat, de a-si condimenta Istoria cu o întreaga serie de adaugiri, al caror unic rol este de a face lucrarea mai docta si mai captivanta.

Ne vom opri asupra uneia dintre aceste digresiuni, cea din cartea I, cap. 26: un poem în distih elegiac - elegiaco metru, zice autorul - si un imn în metru iambic arhilohic, ambele închinate Sfântului Benedict de Norcia, fondator al Ordinului Benedictin, din care facea deja parte si Paulus (fiul lui) Warnefrit, si întemeietor al lacasului de la Monte Cassino, un loc atât de drag istoricului. Dupa cum declara el însusi, la baza acestor poeme stau paginile lui Grigore cel Mare - mai exact, cartea a II-a, cap. 1-38 din Dialoguri, sectiune dedicata, dupa cum se stie, vietii Sfântului Benedict. Daca la autorul Dialogurilor, datorita modalitatii prozaice de expresie, continutul e uimitor de limpede, la Paulus Diaconus cititorul are nevoie de rabdare si de un adevarat efort de concentrare pentru a descifra sensurile. Si asta din doua motive. În primul rând, pentru ca intentia (desi nu întotdeauna reusita) de a reda o întreaga secventa într-un singur distih presupune un efort de sinteza care anuleaza detaliile. Faptul prezentat e redat numai prin ceea ce are mai specific; orice alta adaugire e considerata superflua si, prin urmare, suprimata. În al doilea rând, pentru ca autorul nu se multumeste cu un simplu distih elegiac: ca exercitiu de maiestrie auctoriala, prefera sa particularizeze - prima secventa a hexametrului coincide cu ultima secventa a pentametrului, ajungându-se astfel la ceea ce, în termeni tehnici, se numeste "versuri reciproce". Sigur, nu ne putem astepta la originalitate si la poezie autentica de la un autor care a vietuit într-o vreme când, dincolo de formalismul impus de cadenta metrica si de utilizarea aproape mecanica a câtorva figuri de stil, poezia nu mai însemna aproape nimic. Si nici subiectul ales nu salveaza mare lucru în acest sens. Ele trebuie privite în primul rând ca un act de devotiune fata de un model de conduita crestina, fata de autorul primei Reguli monastice, pe temeiul careia s-a întemeiat un nou mod de viata comunitara. În plus, poemele lui Paulus dobândesc valoare si din contextul epocii: sunt încercari ce trebuie subsumate unei renasteri culturale (cea carolingiana1) care conferea activitatii intelectualilor si, implicit, cuvântului scris o însemnatate pe care o pierdusera demult.

Rezultatul acestui efort? O însiruire de distihuri ermetice care astazi nu mai pot fi întelese fara consultarea paralela a sursei. În epoca însa, accesul la sensul versurilor era garantat de instructia si cultura lectorului. Iar lectorii erau persoane a caror educatie era una preponderent religioasa. Membri ai Scolii palatine întemeiate de Carol cel Mare, cititorii de atunci ai poemelor lui Paulus Diaconus trebuie sa fi cunoscut pe dinafara Dialogurile la care autorul face referire; prin urmare, puteau "gusta" tâlcul distihurilor, transpuse pentru noi într-o forma suparator de ermetica. De altfel, atunci când se hotaraste sa le insereze în textul Istoriei, autorul nu uita sa mentioneze ca abordeaza un subiect cunoscut: "Dupa cum se stie..." (...sicut notum est...), apoi urmeaza imediat mentionarea operei lui Grigore cel Mare. E ca si cum, constient de efortul sau de sinteza, pentru a fi înteles, autorul face apel la acel public-tinta care putea descifra versurile. Un apel impersonal, desigur (sicut notum est), dar cine putea face parte din acest public daca nu reprezentantii Scolii sau alti carturari care, într-un fel sau altul, puteau avea acces la sursa invocata.

Aceste consideratii vor deveni cât se poate de evidente parcurgând versiunea în limba româna a celor doua poeme. Înainte însa sunt necesare câteva precizari. Mai întâi, intentia noastra nu a fost aceea de a respecta cu fidelitate metrul original, fapt, de altfel, imposibil pentru vorbitorii unei limbi care a renuntat la distinctia între vocalele lungi si cele scurte. Am considerat mult mai important sa pastram în traducere acele secvente recurente care particularizeaza distihul, alternanta dintre hexametri si pentametri substituind-o cu o cadenta cât de cât uniforma pe parcursul întregului poem. Apoi, ni se pare potrivit ca, pentru cei interesati, sa indicam si originalul (textul a fost preluat de la adresa http://www.oeaw.ac.at/gema/lango%20paulus.htm si reproduce versiunea stabilita de G. Weiss, publicata în MGH, SS rerum Langobardicarum, Hannovra, 1878): în acest fel, cititorii vor avea ocazia de a confrunta versiunea noastra cu textul latin. În al treilea rând, si cred ca acesta e lucrul cel mai important, fiecare secventa din poem e însotita de o nota de subsol care ofera lamuriri cu privire la acele pasaje din Dialoguri la care poemul face trimitere. Suntem convinsi ca în felul acesta contribuim substantial la descifrarea si întelegerea textului de catre cititor.

I. 26. Tot în aceste zile, preafericitul parinte Benedict a stralucit atât printr-o viata plina de merite, cât si pin virtuti apostolice, mai întâi la Subiaco, un loc aflat la patruzeci de mile de Roma, apoi în fortareata de la Cassino, numita "Citadela". Dupa cum se stie, în Dialogurile sale, papa Grigore i-a povestit într-un stil cuceritor întreaga viata. Eu însumi, pe potriva putinatatii talentului meu, întru cinstirea unui parinte atât de însemnat, am transpus în distih elegiac, una câte una, minunile pe care le-a savârsit:

De unde voi începe sa depan ale tale triumfuri,/ Noianul virtutilor tale de unde sa-ncep sa-l însir?// Fii laudat, o, parinte, prin nume vaditu-ti-ai harul;/ Sclipitoare lucire în veac, fii laudat, o, parinte.// Aplauda Norcia, tu, un fiu preamarit ti -e podoaba;/ Un astru lumii ai dat, aplauda Norcia, tu.// O, tinereasca virtute, vârsta o -ntreci prin purtari;/ Întreci si pe cei mai batrâni, o, tinereasca virtute.// Floarea ta, Paradise, priveste de sus floarea lumii/ Si bogatiile Romei, floarea ta, Paradise2.// Doica vasul sfarmat, trista, în poala îl strânge 3,/ Dar vesela-ntreg îl aduce doica vasul sfarmat.// Cel cu numele Urbei pe novice în munti îl ascunde4,/ Milostenie-si face cu el cel cu numele Urbei.// Rasuna cântarile-n pesteri de cei muritori nestiute,/ Doar tu le cunosti, o, Cristoase: cântarile-n pesteri se-aud.// Vântul, zapezile, frigul, trei ani le-nduri cu-ndârjire/ Iubirea de Tatal te-ajuta sa birui frig si zapezi.// Frauda nobila place; din mila sa furi nu-i pacat:/ Fu astfel sfântul hranit de-nselaciunea nobila ce place.// Hrana-i ajunsa - iubirea da semn; cel Rau sta -mpotriva5;/ Semn da credinta totusi ca hrana-i ajunsa.// Serbeaza festin dupa datini cel ce asculta de Crist 6,/ Hranindu-l pe cel ce postise, serbeaza festin dupa datini.// Întrematoare merinde aduc dând zor porcarii la grota7,/ Se-ntorc în inimi ducând întrematoare merinde.// Focul de foc este stins; se-afunda ghimpii în carne8:/ Trupul de focul ceresesc, focul de foc este stins.// Tainuita moarte nedreapta, iscusit, o dibuie lesne,9/ Arma crucii n-o-ndura tainuita moarte nedreapta.// Blânde nuiele opresc si-ndreapta zburdalnica minte10,/ Pieirea ce bântuie-o tin departe nuielile blânde.// Izvor nesecat izvoraste, din calcare apa se naste11,/ Inimi aride iriga: izvor nesecat izvoraste.// În iazul adânc se afunda unealta desprinsa din coada12,/ Spre luciu-apoi se îndreapta, iesind din iazul adânc.// Împlinind parinteasca porunca, e viu cel sub ape ajuns 13./ Pe apa alearga un altul, parinteasca porunca-împlinind.// Drum valul s-asterne celui ce porunca-mplineste,/ Nestiutor aleargând, valul i-asterne drum.// Din unde copile-ai fost smuls, sa n-ajungi prada pieirii,/ Vrednic martor acum tu însuti ne esti, o, copile.// Inimi perfide gem sub imboldul relelor patimi14/ În crunta vapaie-a infernului inimi prefide gem.// Hrana corbul o duce din mâini voitoare de bine,/ Dupa porunca departe funesta hrana o duce.// Trist e sufletul sfânt ca dusmanu-i mort pravalindu-se15,/ De zelul ortacului trist e sufletul celui sfânt.// Spre Liri, placuta, mergând, urmat esti de oameni de seama16,/ De cele ceresti îndrumat, spre Liri, placuta, mergând.// Cumplita napârca te-nfurii, fara codru ramasa si-altare17;/ Pierdut-ai noroadele: cumplita napârca te-nfurii.// Fugi nelegiuite ce sezi, marmura las-o pe ziduri18;/ Porunca sileasca-te: fugi, nelegiuite ce sezi.// Cumplita vapaie se vede arzând cu parelnice flacari19,/ Dar tu, lucitor lapislaz, cumplita vapaie n-o vezi.// În timp ce se-nalta zidirea, zdrobit e trupu-unui frate20,/ Dar nevatamat se întoarce, în timp ce se-nalta zidirea.// Fapta facuta-n ascuns e data-n vileag si gurmanzii21/ Prin darul primit; la lumina se vad cele facute-n ascuns.// Tirane preacrud, e-n zadar a-nselaciunii tale urzeala22;/ Oprelisti vietii tale s-or pune, tirane preacrud.// De Numa claditele ziduri zdrobite nu fi -vor de dusman23,/ O vijelie, prezise, strica-va claditele ziduri.// Esti aspru de dusman lovit, ca jertfa sa n-aduci pe-altar24;/ Când jertfa ti-o duci la altar, esti aspru de dusman lovit.// Tot staulul turmei, se stie, cedat va fi unei natii 25;/ Aceeasi natie însa cladi-va tot staulul turmei.// Sclavule, amic al minciunii, sarpele te-a amagit26;/ Învins de el nu vei fi, sclavule amic al minciunii.// Minte-ngâmfata sa taci, bârfesti cititorul de gânduri27./ Pe toate profetul le vede; minte-ngâmfata sa taci.// Foamea cea neagra-i gonita de hrana adusa din cer28,/ Ba chiar si din gânduri departe foamea cea neagra-i gonita.// Sunt toti cuprinsi de uimire: fara trup erai totusi prezent 29;/ Ca îndrumi în vis aparând, sunt toti cuprinsi de uimire.// Strigata -i porunca: încearca capat sa puna bârfirii30,/ Mormintele-n urma le lasa de-aud strigata porunca.// Strigata-i porunca: la slujba le e dat sa ramâna/ Se întorc la oficiul divin supuse poruncii strigate.// Pamântul cascat îl arunca din sânu-i pe cel îngropat31,/ La porunca primit este trupul în sân de pamântul cascat.// Perfida dihanie-ndeamna la zor pe cel care fuge32,/ Ne'ngaduita cale-i atine, perfida dihanie anume.// Un rau funest te lipseste de-a capului mândra podoaba33,/ Cuvântul însa alunga departe raul funest.// Galbeni sticlosi îi promite celui aflat în nevoi34,/ Din cer primeste cel sfânt multime de galbeni sticlosi.// Tu, neferice, pielea ti-o strica venin de napârca35,/ În schimb sanatoasa piele primesti, tu, cel neferice.// Stâncile dure primesc chiupul de sticla: nu-l pot sparge36,/ Neciobitul chiup îl pastreaza stâncile dure.// De ce oare teama îti e sa darui din vas untdelemnul?/ Iata, preaplin este chiupul; de ce oare teama îti e?// De unde leac pentru tine, lipsit de nadejdea iertarii37/ Tu, care-ntruna ucizi, de unde leac pentru tine?// O, vrednic de mila batrân, cazi sub izbirea dusmana,/ Cu-o lovitura-ti revii, o, vrednic de mila batrân.// Funii barbare înnoada nevinovate brate de crima 38/ Dar singure cad de pe mâini, funii barbare ce-nnoada.// Cel ce semet calareste ameninta, glasul ridica;/ Prosternat e acum la pamânt, cel ce semet calarise.// Umerii tatalui poarta-al fiului trup fara vlaga39,/ Dar viu e acum cel nascut pe-ai tatalui umeri ce-l poarta.// Pe toate le-nvinge iubirea; cu ploaia l-a-nvins ea pe sfânt40;/ De pleoape departe e somnul; pe toate le-nvinge iubirea41.// Placuta prin dreapta purtare, columba se-nalta-n tarii42,/ Ajunge-ntr-a cerului patrii, placuta prin dreapta purtare.// O, preaales de Dumnezeu, lumea ti se dezvaluie43,/ Dai în vileag cele-ascunse, o preaales de Dumnezeu.// O sfera de foc îl cuprinde pe cel ce se-nalta-n vazduh;/ Mistuit de-o dragoste sfânta, o sfera de foc îl cuprinde.// De fata-i, de trei ori chemat, partas necesar al minunii44,/ Important prin iubirea parintelui, de fata-i, de trei ori chemat.// Cârmaci la lupta-ndemnând prin pilda insufli curajul45,/ Spre arme te-drepti cel dintâi, cârmaci la lupta-ndemnând.// Potrivite semne a dat, asta viata lasând-o în urma46,/ Spre Viata-ndreptându-se-acum, potrivite semne a dat.// Neobositul psalmist niciodata chimvalul nu-si cruta47;/ Piere imnuri cântând neobositul psalmist.// Pe cei ce-au fost într-un gând acelasi mormânt îi cuprinde,/ Egala slava-i învaluie pe cei ce-au fost într-un gând48.// Lucitoare poteca se vede, marginita de facle aprinse49,/ Spre cer omul sfânt se îndreapta, lucitoarea poteca urmând.// Spre zidul de stânca mergând de ratacire se mântuie50,/ Ratacirile-n urma îsi lasa, spre zidul de stânca mergând.// Biete stihuri întinde, rugator, slujitorul drept daruri;/ Exilat51, sarac si bicisnic, biete stihuri întinde.// Rogu -te fie-ti pe plac, calauza a caii spre ceruri,/ O, Benedicte parinte, rogu-te fie-ti pe plac.

Am compus chiar si un imn în metru iambic arhilohic în care sunt redate toate minunile aceluiasi parinte52:

O, frati cu sufletul vesel,/ Veniti sa cântam împreuna,/ Sa gustam bucuria acestui/ Preaminunat festin,// În care Benedict calauza,/ Parinte, pe apriga cale/ Se-nalta la cerul de aur,/ A trudei rasplata primind.// Luci ca o stea aparuta/ S-alunge lumestile neguri./ Chiar si la capatul vietii/ Urî ce-n lume-a-nflorit.// Facator de minuni fara seaman,/ Inspirat de flacara sfânta,/ Distins prin fapte marete,/ Prezise ce-apoi s-amplinit.// Pentru-a hrani pe mai multi,/ A lipit pentru grâne copaia./ Dorind o mica chilie,/ Domolit-a focul prin foc.// Cupa cu-otrava a frânt-o,/ Din cruce facându-si o arma./ Strunit-a mintea pribeaga,/ Blând pedepsind-o în trup.// Izvorul tâsneste din stânca,/ Din lac unealta e scoasa./ Pe apa paseste supusul./ C-o haina-un serv e salvat.// Vadita-i ascunsa otrava,/ Zburatoarea-mplineste porunca./ Pravalirea-i striveste dusmanul./ Furios asprul leu se retrage.// Neclintita stânca-i usoara./ Rugul parelnic dispare./ Sanatos se face infirmul,/ Stiuta-i vina ascunsa.// Esti prins, viclene cârmaci,/ Gonit esti, nedrepte stapân/ Stiute-s cele ce vin/ Nu dainuie tainele-n suflet.// Se cladesc în vis temeliile./ Pamântul pe mort nu-l primeste./ Cel Rau pe fugar îl opreste./ Cerul îi daruie banii.// Ulciorul de stânci nu se sparge,/ Din chiup se revarsa uleiul./ Privirea deznoada nojite./ Cei morti la viata învie.// Uriasa putere-a luminii/ De ruga sorei e-nvinsa,/ - Puterea ne creste cu dragostea-mpreuna53 - / Ce-o vede la ceruri mergând.// Straluce-n noapte o lumina/ Nestiuta 'nainte în veac,/ În ea toata lumea se vede/ Si sfântul de flacari purtat.// Între aste minuni, straluci/ În dulci cântari ca nectarul/ Si vietii sfinte o cale/ Pentru novici a-nsemnat.// Al fiilor vajnic cârmaci/ Ajuta suspinului turmei,/ În bine sporeasca, raul sa-l teama/ Si sa-ti urmeze pe cale.

Îmi face placere sa redau pe scurt ceea ce fericitul papa Grigore nu a inclus deloc în prezentarea vietii acestui preasfânt parinte. Asadar, strabatând, inspirat fiind de Dumnezeu, de la Subiaco pâna în acest loc în care odihneste, cam cincizeci de mile de cale, a fost însotit, zburându-i împrejur, de trei corbi, carora obisnuia sa le dea de mâncare. Si pâna când a ajuns în acest loc, la orice raspântie i-au aparut, sub chipul unor barbati tineri, doi îngeri care i-au aratat încotro sa o apuce. În acest loc îsi avea pe atunci salas un slujitor al Domnului, caruia i s-a trimis cuvânt din cer:

"Ai grija de aceste locuri; un alt prieten se afla aici". [...]

Dupa ce am povestit în graba acestea, caci nu se puteau trece cu vederea, sa ne întoarcem la subiectul istoriei noastre.

Concluzii

Parcurgând traducerea sau chiar textul original al poemelor, cititorul de astazi constata ca fara consultarea sursei sau în lipsa unui aparat de note explicative nu poate descifra sensurile versurilor. Cu siguranta, lucrurile nu stateau astfel în epoca. Si asta deoarece auditoriul (lectorii) poemelor era mult mai redus, constituit din reprezentanti ai Scolii Palatine sau din carturari care, daca nu cunosteau Dialogurile lui Grigore cel Mare, aveau un acces facil la aceasta sursa; e posibil chiar ca sursa la care se trimite sa fi fost inclusa între lecturile obligatorii (alaturi de Biblie, desigur) pentru cei care întelegeau sa se dedice activitatilor intelectuale de o anumita tinuta. Altminteri, pare cu totul ilogic acest exercitiu de dibacie în care ermetismul risca sa devina insolubil.

Sidebar

Paul the Deacon: Two Hermetic Poems Dedicated to Saint Benedict

It is impossible to understand or translate the two poems that Paul the Deacon dedicates to Saint Benedict - which he inserts in his Historia Langobardorum, I, 26 - without consulting, in parallel, the source (indicated by the author himself: Gregorius Magnus, Dialogi, II, 1-38). Beyond the formalism imposed by the metrical cadence and by an almost mechanical use of certain stylistic devices, the author's visible intention is to render an entire episode within a single distich. This involves a remarkable synthesizing effort that annuls all details: facts are rendered only through their most specific aspects; all additions are considered superfluous, thus being eliminated. The hermetism of these poems is a consequence of the author's specific target-public: educated people, who were familiar with the theme or who could access the source easily.

Footnote

1 Anuntata în scrisoarea trimisa Adelpergai, cu care istoricul îsi prefateaza Historia Romana (scrisa între 766 si 774), Historia Langobardorum a fost elaborata la Monte Cassino în ultimul deceniu al secolului al VIII-lea, dupa ce, anterior, în rastimpul cât s-a aflat în Schola Palatina de la curtea lui Carol cel Mare (cca 782-786), Paul Diaconul redactase un Homiliarius, o Expositio in Regulam Sancti Benedicti, iar la solicitarea lui Angilramnus, arhiepiscop de Metz, o Historia Episcoporum Mettensium - pentru a pomeni numai lucrarile cele mai importante ale autorului. Unii cercetatori însa vorbesc de o adevarata efervescenta culturala în regatul longobard, anterioara anului 774: cf. Paolo Diacono 2000: 71-72.

2 Detaliile acestei invocatii sunt preluate din fragmentul de început al cartii a II -a a Dialogurilor.

3 Grigore cel Mare, Dialoguri, II, 1: Sfântul Benedict reface vasul spart din greseala de doica. Textul lui Grigore cel Mare mai spune ca locuitorii din Effide, unde avusese loc minunea, au atârnat vasul deasupra intrarii în biserica, spre lauda lui Benedict.

4 Ibidem : "cel cu numele Urbei" e un anume Romanus; plecat din Effide, Benedict se îndreapta catre Subiaco. Pe drum se întâlneste cu Romanus, care, ajutându-l sa îsi gaseasca un adapost retras, îi va procura pe ascuns, timp de trei ani de zile, cele necesare supravietuirii. Renuntând la o parte din propria hrana, Romanus i-o ducea Sfâtului; pentru ca nu putea ajunge la pestera acestuia din cauza locului prea prapastios, se folosea de o funie de care fusese atârnat un clopotel, pentru a-l avertiza pe Benedict.

5 Ibidem: exemplul de dragoste frateasca de care dadea dovada Romanus nu a placut si celui Rau, care a rupt clopotelul de pe funie. Pâna la capatul vieti sale, Romanus a continuat sa îi ofere lui Benedict sprijinul sau neconditionat.

6 Ibidem: un preot din împrejurimi îsi pregatise un bogat prânz pentru ziua de Paste. Printr -o viziune însa, a fost avertizat ca Benedict suferea de foame. Fara sa astepte alt îndemn, preotul a pornit în cautarea Sfântului si, în aceeasi zi, au luat prânzul împreuna, în pestera acestuia.

7 Ibidem: Paulus Diaconus vorbeste de porcari (subulci), în timp ce la Grigore cel Mare e vorba de niste ciobani (pastores - detaliul e nesemnificativ) care, gasindu-l din întâmplare pe Sfântul Benedict, au luat ca model viata consacrata a acestuia. A se nota si subtila modificare de sens pentru sintagma "întrematoare merinde" (pabula grata, în original).

8 Ibidem, II, 2: Benedict învinge ispita trupeasca aruncându -se dezbracat între spini si urzici. [...] vicit itaque pecatum quia mutavit incendium - spune Grigore cel Mare.

9 Ibidem, II, 3: ajuns superior al unei manastiri la insistentele calugarilor de aici, Benedict a încercat sa le impuna o conduita întru totul conforma cu demnitatea pe care o aveau. Fiindca nu erau dispusi sa accepte o viata atât de aspra, calugarii au uneltit sa îl omoare servindu-i la masa un pocal cu vin otravit. Când Sfântul a binecuvântat pocalul facând semnul crucii, acesta s-a spart. Dupa incident, Benedict s-a reîntors în grota sa.

10 Ibidem, II, 4: Benedict îndreapta cu lovituri de nuia purtarea unuia dintre calugari care neglija orele de rugaciune.

11 Ibidem, II, 5: Benedict întemeiase douasprezece manastiri; trei dintre ele se aflau în vârful muntelui, motiv pentru care aprovizionarea cu apa era o problema serioasa. La sugestia Sfântului, calugarii au sapat în locul indicat de acesta si, curând, au dat de izvor.

12 Ibidem, II, 6: protagonistul acestui episod e un got (pauper spiritu - "sarac cu duhul", spune Grigore cel Mare). Pus de Benedict sa desteleneasca o portiune de teren care se învecina cu un lac, gotul a scapat unealta în apa; Benedict a luat mânerul uneltei si l-a scufundat în iaz: unealta s-a ridicat singura la suprafata si s-a fixat în mâner.

13 Ibidem, II, 7: cazut în iaz si târât în larg de curenti, calugarul Placidus e salvat de confratele Maurus trimis în graba de Benedict. Dupa consumarea incidentului, Maurus si-a dat seama ca alergase pe suprafata lacului pâna în locul în care se afla Placidus.

14 Ibidem, II, 8: invidios pe progresele spirituale ale Sfântului si pe faima pe care o dobândise, parintele Florentius i-a trimis acestuia o pâine otravita. Benedict însa a dat pâinea unui corb pe care obisnuia sa îl hraneasca, cerâdu-i sa o duca într-un loc în care sa nu poata fi gasita.

15 Ibidem: invidia lui Florentius nu s-a multimit cu atât, asa încât Benedict, pentru a nu pune în pericol viata spirituala a confratilor, a hotarât sa plece în alt loc. Abia iesit din manastire, calugarul Maurus l-a înstiintat ca Florentius murise strivit de balconul casei. Dupa cum relateaza Grigore cel Mare, Benedict s-a întristat atât de moartea lui Florentius, cât si de faptul ca Maurus, caruia i-a cerut apoi sa faca penitenta, se bucurase de aceasta întâmplare.

16 Distihul, care se refera la drumul parcurs de Benedict spre Monte Cassino unde urma sa întemeieze vestita manastire, nu are corespondent în Dialoguri.

17 Ibidem, II, 8: "Cumplita napârca" e personificarea Satanei: Benedict a cladit manastirea de la Monte Cassino pe locul unui codru sacru închinat lui Apollo; în locul altarului sacrificial, a construit o capela dedicata Sfântului Ioan Botezatorul.

18 Ibidem, II, 9: calugarii care lucrau la zidirea manastirii nu reuseau sa ridice un bloc de piatra pentru a-l aseza în zid; considerând ca faptul se datora interventiei celui Rau, acestia l-au chemat pe Benedict; dupa rugaciune si binecuvântare, blocul de piatra a putut fi urnit si asezat în zid.

19 Ibidem, II, 10: sub blocul de piatra a fost gasita statueta unei divinitati pagâne care a fost asezata în bucatarie; imediat dupa, bucataria a fost cuprinsa de "parelnice flacari" care nu mistuiau edificiul si pe care le vedeau numai calugarii, nu si Benedict.

20 Ibidem, II, 11: în timpul lucrarilor de constructie, un confrate, strivit de un zid care s-a pravalit peste el, se însanatoseste grabnic prin rugaciunile lui Benedict.

21 Ibidem, II, 12: câtiva calugari plecati din manastire pentru diverse treburi au luat prânzul într-o casa straina, încalcând astfel Regula; Benedict a cunoscut acest fapt prin darul clarviziunii si al profetiei cu care fusese înzestrat.

22 Ibidem, II, 14-15: tiranul e regele got Totila, iar "înselaciunea" se refera la faptul ca scutierul Riggo, din porunca regelui sau, s-a prezentat în fata Sfântului Benedict sustinând ca e regele însusi. Trucul însa nu a functionat, iar regele got a înteles ca Benedict avea darul profetiei. Tot în aceasta împrejurare, Benedict îi dezvaluie regelui Totila ca mai are de trait zece ani.

23 Ibidem, II, 15: Benedict îi prezice episcopului de Canosa ca Roma nu va fi distrusa de barbari, ci se va ruina în timp, macinata de intemperii.

24 Ibidem, II, 16: un om religios din Aquino, posedat de demon, a fost exorcizat de Sfântul Benedict care l-a sfatuit sa nu candideze la ordinele sacre pentru a nu fi din nou prada puterii celui Rau. Nesocotirea acestui avertisment i-a readus vechile neplaceri si chiar sfârsitul.

25Ibidem, II, 17: Benedict îi destainuie lui Theoprobus ca manastirea va fi pradata de barbari, apoi adauga: vix autem obtinere potui, ut mihi ex hoc loco animæ concederentur. În continuare, Grigore cel Mare considera ca împlinirea acestei profetii a avut loc chiar în timpul longobarzilor: Cuius vocem tunc Theoprobus audivit, nos autem cernimus, qui destructum modo a Longobardorum gente eius monasterium scimus. Nocturno enim tempore, quiescentibus Fratribus, nuper illic Longobardi ingressi sunt: qui diripientes omnia, ne unum quidem hominem illic tenere potuerunt. În general, în aceasta profetie se întrevede aluzia la distrugerea manastirii de catre longobarzi, în 581, si refacerea ei la începutul secolului al VIII-lea de catre Petronax de Monte Cassino, cu sprijinul generos al ducilor longobarzi.

26 Ibidem, II, 18: un calugar, pe nume Exhilaratus, fusese trimis sa aduca doua vase de vin. Pe drum, a ascuns unul. Benedict l-a primit pe celalat si l-a avertizat pe calugar sa nu bea din recipientul pe care îl ascunsese. Înclinându-l prudent, calugarul a vazut iesind din vasul ascuns un sarpe.

27 Ibidem, II, 20: stând într-o zi la masa, Benedict era servit de un novice; în sinea lui acesta se gândea ca nu e un sclav si ca nu se cade sa îndeplineasca o astfel de slujire. Benedict i-a citit gândul si l-a scutit de acest serviciu.

28 Ibidem, II, 21: în timpul unei perioade de foamete, într-o zi, calugarii au ramas fara pâine; prin rugaciunile Sfântului, a doua zi au fost gasiti 12 saci de faina la poarta manastirii.

29 Ibidem, II, 22: vrând sa întemeieze o manastire în apropiere de Terracina, Sfântul Benedict i -a trimis pe cei însarcinati cu construirea lacasului, spunându-le ca va veni personal pentru a le indica amplasarea cladirilor. Când calugarii s-au plâns ca Benedict nu îsi respectase promisiunea, acesta le-a reamintit ca le aparuse în vis si ca le daduse indicatiile trebuitoare.

30 Ibidem, II, 23: doua calugarite de vita nobila îl tratau cu dispret pe calugarul care le oficia servicile religioase; Benedict le-a amenintat ca, daca nu vor înceta, le va exclude de la Împartasanie, însa ele nu au tinut cont de avertisment. Dupa moarte, au fost îngropate în interiorul unei biserici si ori de câte ori crediciosii se împartaseau, ele îsi paraseau mormântul si ieseau din biserica. În cele din urma, prin interventia lui Benedict au fost iertate.

31 Ibidem, II, 24: unul dintre calugarii tineri a plecat sa îsi viziteze parintii fara sa ceara încuviintarea lui Benedict. Abia reîntors în ziua urmatoare, a murit si a fost îngropat, însa pamântul nu i-a primit trupul. Dupa interventia lui Benedict, faptul nu s-a mai repetat.

32 Ibidem, II, 25: ispitit de diavol, unul dintre calugari primeste încuviintarea Sfântului Benedict de a parasi comunitatea. Pe drum însa, în viziune îi apar e un dragon sau, cum zice Grigore cel Mare: Qui mox ut monasterium exijt, contra se assistere aperto ore draconem in itinere invenit...

33 Ibidem, II, 26: vindecarea unui lepros.

34 Ibidem, II, 27: "cel în nevoi" a primit din partea Sfântului nu 12 solidi, câti ceruse pentru a-si plati datoria, ci 13.

35 Ibidem: invidiat de un semen, un om a fost stropit de acesta cu o substanta otravitoare care i-a afectat pielea. Sfântul Benedict l-a vindecat atingându-l.

36 Ibidem, II, 28-29: în timpul unei perioade de foamete, un diacon a venit la manastire sa ceara putin ulei; Benedict a cerut sa îi fie dat si putinul ulei care le mai ramasese, însa economul a refuzat. Benedict a aruncat pe fereastra vasul cu ulei, iar acesta nu s-a spart, astfel încât diaconul l-a putut lua. Prin rugaciunile sfântului, un alt vas s-a umplut cu ulei, într-atât încât a început sa se reverse.

37 Ibidem, II, 30: Sfântul Benedict exorcizeaza un calugar palmuindu-l. Înainte însa, antiquus hostis i se aratase Sfântului sub chipul unui medic veterinar (in mulo medici specie) care voia sa-si ofere serviciile comunitatii.

38 Ibidem, II, 31: Zalla, un got arian, îi persecuta pe catolici confiscându-le bunurile. Una dintre victime, nemaiputând suporta torturile, i-a declarat opresorului ca îsi încredintase bunurile Sfântului Benedict. Ajunsi în fata acestuia, legaturile bietului om s-au dezlegat singure sub privirea Sfântului. Miracolul l-a facut pe Zalla sa se prosterneze în fata lui Benedict.

39 Ibidem, II, 32: Benedict învie din morti un fiu de taran.

40 Ibidem, II, 33: întâlnirea dintre Benedict si Scolastica: pentru a-l împiedica pe fratele ei sa se întoarca în acea noapte la manastire, Scolastica a cerut prin rugaciune sa se dezlantuie furtuna. În dimineata urmatoare, Benedict s-a întors la manastite împreuna cu sora sa.

41 Secventa e împrumutata de la Vergilius, Bucolice, X, 69.

42 Ibidem, 34: la câteva zile de la evenimentul abia relatat, Benedict vede sufletul sorei sale înaltându-se la cer, sub forma unui porumbel. La dorinta sa, Scolastica a fost înmormântata la Monte Cassino.

43 Ibidem, II, 35: în timpul unei viziuni nocturne, Benedict vede sufletul episcopului de Capua, Germanus, înaltându-se la cer, învaluit într-o sfera de foc.

44 Ibidem: "martorul necesar al minunii" e Servandus, abatele unei manastiri din Campania, pe care Benedict îl strigase de trei ori pentru a asista si el la viziune.

45 Ibidem, II, 36: se face aluzie la Regula monastica a Sfântului Benedict.

46 Ibidem, II, 37: printre semnele prin care Benedict si-a prevestit moartea, Grigore cel Mare mentioneaza si faptul ca, cu sase zile înainte de a muri, a cerut sa i se deschida mormântul.

47 Ibidem: referire la faptul ca Benedict a murit în timp ce se ruga.

48 Benedict si Scolastica au fost înmormântati în acelasi loc la Monte Cassino, în capela Sfântului Ioan Botezatorul.

49 Ibidem: viziunea a aparut mai multor calugari, anuntându-le moartea lui Benedict.

50 Ibidem, II, 38: miracolul însanatosirii unei femei nebune s-a petrecut, zice Grigore cel Mare, nuper (de curând), adica în vremea sa. În încheierea cartii dedicate Sfântului Benedict, interpretând un pasaj biblic, autorul Dialogurilor afirma ca Duhul Sfânt purcede si de la Fiul.

51 Ar putea fi dovada faptului ca aceasta prima carte sau cel putin acest poem a fost compus în timpul sederii istoricului la curtea lui Carol cel Mare, între 782 si 786.

52 Imnul reia toate minunile prezentate în poemul de mai sus. Prin urmare, simpla comparatie ar putea lamuri sensurile versurilor.

53 Versul sintetizeaza comentariile lui Grigore cel Mare din Dialoguri, II, 33. Data fiind precaritatea metricii, se poate presupune o încercare nereusita a copistului de a substitui un vers pe care, probabil, nu l-a înteles.

References

Bibliografie

Editii ale operei Historia Langobardorum

Paolo Diacono 1998: Historia Langobardorum, trad. di Amedeo Giacomini, commenti storico-critici di Elio Bertolini, Udine, Casamassima libri.

Paolo Diacono 2000: Paolo Diacono, Storia dei Longobardi, testo latino a fronte, introduzione di Bruno Luiselli, trad. e note di Antonio Zanella, Milano, Biblioteca Universale Rizzoli.

Paul Diacre 1994: Paul Diacre, Histoire des langobards, trad. de François Bougard, Turnhout, Brepols.

Paul the Deacon 1974: Paul the Deacon, History of the langobards, trad. by William D. Foulke, Philadelphia, Penn, University Press.

Paulus Diaconus 1878: Pauli Diaconi Historia Langobardorum, G. Waitz (ed.), MGH, Scriptores rerum Langobardicarum et Italicarum, Hanovra.

Paulus Diaconus 2011: Paulus Diaconus, Istoria longobarzilor, editie bilingva, trad., nota introd., tabel cronologic, note si postfata de Emanuel Grosu, Iasi, Editura Polirom.

Lucrari de specialitate

Ambrosini, Zerbi 1988: Annamaria Ambrosioni, Pietro Zerbi, Problemi di storia medioevale, Milano, Vita e Pensieri.

Barbero 2000: Alessandro Barbero, Carlo Magno. Un padre dell'Europa, Roma, Bari, Laterza & Figli.

Bianchi 1953: Dante Bianchi, Di alcuni caratteri stilistici della Historia Langobardorum di Paolo Diacono, in "Memorie Storiche Foroiuliensi", XL, p. 23-58.

Bonnet, Decastoire 1996: Cristian Bonnet, Christine Descatoire, Les Carolingiens et l'Eglise VIIIe-Xe siecle, Paris, Editions Ophrys.

Brown 2002: Pete Brown, Întemeierea crestinismului occidental. Triumf si diversitate (200- 1000 d.Cr.), trad. de Hans Neumann, Iasi, Editura Polirom.

Cardini 2002: Franco Cardini, Carlomagno. Un padre della patria europea, Bologna, Tascabili Bompiani.

Gatto 2003a: Ludovico Gatto, Gli imperi del Medioevo, Roma, Newton & Compton editori.

Gatto 2003b: Ludovico Gatto, Storia universale del Medioevo. Tra la spada e la fede; dieci secoli di storia dall 500 al 1500 d.C., Roma, Newton & Compton editori.

Gilson 2005: Etienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice pâna la sfârsitul secolului al XIV-lea, traducere de Ileana Stanescu, Bucuresti, Editura Humanitas.

Jarnut 1995: Jörg Jarnut, Geschichte der Langobaeden, trad. it. de Paola Guglielmotti, Storia dei Longobardi, Torino, Einaudi (Stuttgart, Berlin, Köln, Mainz, W. Kohlhammer GmbH, 1982).

Le Goff 2005: Jacques Le Goff, Evul Mediu si nasterea Europei, traducere de Giuliano Sfichi si Marius Roman, Iasi, Editura Polirom.

Montanelli, Gervaso 1999: Indro Montanelli, Roberto Gervaso, Storia d'Italia, vol. V, Fabri Editori, Milano, RCS Libri S.p.A.

Musset 2002: Lucien Musset, Invaziile, vol. I, Valurile germanice, trad. si note de Ecaterina Lung; vol. II, Al doilea asalt asupra Europei crestine (sec. VII -XI), trad. de Ovidiu Cristea, Bucuresti, Editura Corint.

Platon, Radvan, Maleon 2010: Al. -Florin Platon, Laurentiu Radvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu , Iasi, Editura Polirom.

Riché 2003: Pierre Riché, Europa barbara din 476 pâna în 774, trad. de Irina Cristea, Bucuresti, Editura Corint.

Riché, Le Maitre 2000: Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, trad., cuvânt înainte si note de Ecaterina Lung, Bucuresti, Editura Corint.