Moartea lui Patroclu. Momente ale unui ceremonial funerar antic

Abstract

Homer's Iliad offers a description of the funerary ceremony that took place in the honor of Patroclus, who was killed during the Trojan war. The poem allows us to study the similarities and differences between the customs of period in Greece and the Near East. The funerary ceremony as presented in Book XXIII is uncommon in several respects. It takes place on the battle field, with no women present, even if by tradition they were supposed to perform an important number of rituals. The sacrifice of human lives and the incineration of the fallen hero, a practice relatively rare in Greece at that time, are unusual as well. In this special circumstances Achilles assumed the responsibility to carry out the ceremony. He urges the fighters to drive their horses around his friend's corpse, build the pyre, sacrifices twelve young prisoners, give an offering of hair, followed by an immolation of animals; he offers the libation that takes place during the incineration and finally he conducts the funerary contest. Some of the antique customs, among them tearing of one's hair and the animal sacrifice survived up to our time, not only in Greece, but in other cultures as well, including Romanian culture. Though a literary work, the Iliad contains a trove of anthropological information that is precious for modern scholars.

Headnote

Key-words: death ritual in Greece and Anatolia, cremation vs. burial, laments, human sacrifice, funerary feasts, contest at funerals

Homer ofera, în Iliada, o descriere a ceremonialului funerar care a avut loc în onoarea lui Patroclu, ucis de Hector la portile orasului în timpul razboiului troian, considerat a fi avut loc în perioada târzie a epocii de bronz, sec. al XIII-lea - al XIIlea î.H. Potrivit datarilor mai precise care au urmat descoperirii cetatii de catre H. Schliemann, razboiul s-ar fi desfasurat între, aproximativ, 1194-1184 î.H. În ceea ce priveste existenta celui care relateaza evenimentele, Herodot crede ca poetul a trait în jurul anilor 850 î.H., adica mai bine de trei veacuri dupa consumarea evenimentelor, în vreme ce cercetatorii moderni sunt de parere ca Homer si -a petrecut viata cândva între sec. 8-7 î.H., iar opera care prezinta cele petrecute la portile Troiei ar fi capatat forma finala catre anii 700 î.H. Pâna atunci, timp de generatii, poemele au avut o circulatie orala, ceea ce ar fi permis pastrarea numelor eroilor, amintirea întâmplarilor prin care au trecut, precum si conservarea formei riturilor si institutiilor vremii. În acelasi timp, în perioada dintre cele petrecute la Troia si relatarile din poemul lui Homer, o seama de datini si norme morale au suferit influente si schimbari. În materialul de fata ne propunem sa prezentam ceremonialul funerar asa cum apare el în Iliada si asemanarile si deosebirile fata de ceremonialul similar al grecilor si hititilor din acea perioada.

Doua secvente ale ceremonialului surprind prin neobisnuitul lor. Funeraliile lui Patroclu au loc în conditii iesite din comun. Eroul este ucis în lupta. În compania lui se afla doar camarazi de arme, luptatori asemeni celui cazut. Femeile, cele care îsi asumau în mod obisnuit roluri importante în desfasurarea riturilor funebre, lipsesc cu totul. Într-un singur vers este pomenita zeita Thetis, mama lui Ahile, ca bocitoare. Putinele femei aflate pe navele ancorate în port, prizoniere sau sclave, sunt chemate si ele sa-l plânga pe eroul disparut; doua dintre ele sunt oferite drept trofee în întrecerile care urmeaza incinerarii. În aceste împrejurari rolul de maestru de ceremonii este preluat de Ahile, prietenul decedatului. Lucrurile se petrec asemanator în poemul epic sumerian Ghilgames, unde eroul îsi asuma aceeasi responsabilitate fata de prietenul sau, Enkidu. Similaritatile dintre personajele celor doua epopei sunt numeroase: evocând aventurile traite în comun, Ghilgames, ca si Ahile, îsi smulge parul din cap si ofera daruri pentru a se asigura ca acesta va fi bine primit în lumea mortilor. Suntem tentati sa credem ca este vorba mai curând de perpetuarea unor practici rituale comune, îndelung acceptate, decât de posibile influente culturale. Cea de a doua este ritualul incinerarii. Potrivit datelor istorice, asa cum au fost confirmate de arheologi si istorici, înhumarea, iar nu incinerarea era practica comuna de dispunere a cadavrului în Micene (Mykenai - astazi sit arheologic aflat la circa 90 Km. sud-vest de Atena), orasul de resedinta al lui Agamemnon, cel care a condus expeditia aheilor împotiva troienilor.

There are very few possible cremations from the Middle Bronze Age and scattered examples from the earlier Mycenean period. (...) Cremation was an established practice in part of Near East and its appearance in Greece in association with objects of Levantine origin is not altogether surprising (Kurtz, Boardman 1971: 25-26).

Ceremonialul funerar descris de Homer este cuprins, în principal, în Cântul al XXIII-lea. Câteva alte rituri, între care bocetul tinerelor sclave sau îmbaierea lui Patroclu, apar în Cântul al XVIII-lea. Pornind de la Cântul al XXIII-lea, considerat text de baza, succesiunea momentelor ceremoniale, în excelenta traducere a lui Dan Slusanschi, este urmatoarea:

Ziua 1 - Ahile îsi asuma responsabilitatea ceremoniei funerare:

Pe Myrmidoni sa se-mprastie nu-i lasa însa Ahile,/ Ci catre soti-i razboinici grait-a pe data o vorba:/ "Voi, Myrmidoni cu mânji aprigi, slaviti-mi si mândri tovarasi,/ Înca sa nu dezlegam noi din jug, de la car, telegarii,/ Ci chiar cu cai si cu care sa mergem aproape, în juru-i,/ Si sa-l jelim pe Patroclu: aceasta-i cinstirea ce-au mortii!/ Iar dupa ce-om fi satui de nespusul suspin si de jale,/ Cailor drumul sa dam si sa punem aicea de cina!"/ Astfel grai, iara ei au jelit laolalta cu-Ahile (Homer 2012: XXIII, 4-12).

Carele de lupta gonesc de trei ori în jurul cadavrului:

Trei ori mânat-au ei caii frumosi împrejur, larg înconjur/ Lesului dând, plini de jale, cu Thetis în frunte la bocet (Homer 2012: XXIII, 13-14).

Ahile promite prietenului mort îndeplinirea ritualului, pedepsirea lui Hector si sacrificarea a doisprezece tineri troieni:

Bocetul lor zbuciumat începutu-l-a însusi Ahile,/ Mâinile lui ucigase pe-a sotului piept, jos, punându-si:/ "Bucura-mi-te, Patroclu, si jos, în palatul lui Hades!/ Toate îti fac si-mplinesc, câte fagaduitu-ti-am însumi -/ Ca sa-l târasc pân-aicea pe Hector, la câini, sa-l sfâsie,/ Iar doisprezece la rugu-ti, în fata, pe data jertfi-voi,/ Fii de Troieni luminati, cu mânie din plin pentru moarte-ti! (Homer 2012 : XXIII, 17- 23).

La ospatul organizat în cinstea lui Patroclu sunt sacrificate, în preajma cadavrului, vite, oi, capre, porci:

Si se-asezara pe jos lânga nava Pelidului falnic,/ Nenumarati, iara el mareospat de-ngropare le dete./ Caci multe vite balane mugira taiate cu fierul,/ Jertfanchinata, si oi si cu caprele behaitoare,/ Porcii cu colti ascutiti si slanina de-o palma de groasa,/ Pusi la pârlit pe gratar, peste a lui Hefaistos vapaie,/ Iar peste tot primprejur, lânga les, curgea sângele-n valuri (Homer 2012: XXIII, 28-34).

Ahile refuza sa se spele pâna nu se încheie ceremonia de cinstire a lui Patroclu:

Nu, si pe Zeus, cel mai mare -ntre zei, cum si cel mai de seama,/ Nu-i legiuit de-al meu cap sa se-apropie înca lautul,/ Pâna Patroclu pe rug n-a fi pus si n-avea-va movila,/ Pâna ce parul din cap nu mi-l tund - caci n-avea-voi vreodata/ Astfel de mare durere si-oftat, cât pe lume ma aflu! (Homer 2012: XXIII, 43-47).

Noaptea, stafia lui Patroclu îi apare lui Ahile în vis si-i cere ca el si Ahile (care va muri curând) sa fie îngropati împreuna în urna de aur (Homer 2012: XXIII, 65-107).

Ziua a 2-a - Ahile si mirmidonii acopera corpul cu parul lor; Ahile cuprinde cu mâinile capul prietenului mort:

Caii-nainte mergeau, pusi la care, si-apoi si pedestrii,/ Nour adânc, nesfârsit, iar în mijloc duceau pe Patroclu/ Sotii-i - acei ce, vesmânt îi dadusera parul din crestet,/ Smuls cu mâhnire - si-n urma-i zeiescul Ahile cu jale,/ Capu-i tinea si-si ducea sotul drag catre casa lui Hades (Homer 2012: XXIII, 133-137).

Ahile îsi pune pletele în mâna prietenului mort:

Însa acum, cum eu nu mai ajung iar, în tara mea draga. / Pletele eu i le-as da sa le ieie viteazul Patroclu!/ Astfel graind, el îsi puse a lui plete în mâna la sotu-i (Homer 2012: XXIII, 150-152).

Seara, rugul este construit si cadavrul pus deasupra. Sunt sacrificate oi si vite (Homer 2012: XXIII, 155-167); Ahile acopera corpul cu grasimea animalelor si îngramadeste pieile în jurul lui (Homer 2012: XXIII, 167-169); apleaca vasele cu miere spre catafalc (Homer 2012: XXIII, 170-171); sacrifica doi dintre câinii lui Patroclu, patru cai si 12 barbati troieni (Homer 2012: XXIII, 171-176); se adreseaza lui Patroclu (Homer 2012: XXIII, 178-183); da foc rugului, dupa care cheama în ajutor vânturile; urmeaza o noapte de libatiuni în care este invocat spiritul prietenului mort (Homer 2012: XXIII, 184-225):

Iar lucratorii alaturi ramas-au sa puna tot lemne,/ De-au si cladit ei - în lung si în lat de picioare o suta -/ Rugul pe care, deasupra, pe mort, toti cerniti, l-asezara./ Siau tot jertfit turme-ntregi si cirede de vite cosinde,/ Le-au jupuit si gatit lânga rug, dinainte. Din ele/ Slana luând-o, el lesu-l cuprinse, maritul Ahile,/ De la câlcâie la crestet, pe-alaturi cu trunchiuri de vite,/ Cum si ulcioare întregi cu ulei si cu mierea cea dulce,/ La nasalie alaturi: si patru, cu mândre grumazuri,/ Cai rânduit-a în rug, cua a râvna si multe suspine/ Noua ogari lânga masa avea domnul falnic alaturi:/ Dintre acestia pe doi îi jertfi lânga rug, jupuindu-i,/ Si mai taie si feciorii troieni, doisprezece de vaza,/ Cu-al lui jungher ascutit, masurându-le gândul de moarte./ Si-apoi zvârlit-a în rug o samânta de foc din amnaru-i,/ Ca sa-l aprinda, si-apoi, greu gemând, spre-al sau sot el grait-a:/ "Bucura-mi-te, Patroclu, si jos, în palatul lui Hades!" (Homer 2012: XXIII, 163-179).

Ziua a 3-a - în zori rugul este stins cu vin; sunt adunate oasele si puse în urna de aur cu o dubla masura de grasime; o movila este ridicata pe r ug (Homer 2012: XXIII, 226-257):

Iar mai apoi lui Patroclu sa-i strângem si dalbe-oseminte,/ Bine-alegându-le noi, caci usor a le-afla-i cu putinta,/ Cum el zacea chiar în mijloc de rug, iar ceilalti la margini/ Ars-au de-a valma, olalta, si caii si oamenii însisi./ Iar pe-ale lui într-o cana de aur, cuprinse-n grasime,/ Sa le-asezam pâna ce si eu însumi la Hades voi merge! (Homer 2012: XXIII, 239-244).

Ei, mai întâi, rugul mare l-au stins cu vin rosu, în spume,/ Cât ajunsese vapaia, cenusa adânca lasând-o,/ Si-apoi, plângând, a preabunului sot oseminte luara,/ Dalbe, de pus într-o cana de aur, cuprinse-n grasime,/ Si, aducându-le-n cort, le-nvelira-n stergarul subtire./ Cerc apoi trasera peste movila si pietre-asezara/ Jur-împrejur, lânga rug: dup-aceea pamântu-l varsara./ Iar, dupa ce-i înaltara movila, plecau (Homer 2012: XXIII, 250-257).

Au loc întreceri funerare (Homer 2012: XXIII, 257-897), începând cu o cursa de cai (Homer 2012: XXIII, 262-650), urmata de lupta cu pumnii (Homer 2012: XXIII, 651-699), trânta (Homer 2012: XXIII, 700-739), alergarea (Homer 2012: XXIII, 740-797), lupta cu lâncile (Homer 2012: XXIII, 798-825), aruncarea discului (Homer 2012: XXIII, 826-849), trasul la tinta cu arcul (Homer 2012: XXIII, 850-883) si aruncarea sulitei, oprita de Ahile (Homer 2012: XXIII, 884-897). Tot el aduce premiile care vor fi oferite pentru fiecare întrecere:

- la cursa de cai:

Celor ce-alearga în care le puse marita rasplata:/ Mândra femeie sa ieie, stiind mestesuguri maiastre,/ Si cu mari toarte-un trepied de masuri douazeci si-nca doua/ Celui dintâi; iar al doilea o iapa de soi, drept rasplata, / De sase ani, ne'mblânzita deloc, purtând mânz, o catârca;/ Iar cel de-al treilea avea sa primeasca, frumoasa rasplata,/ Mare cazan - patru vedre - alb înca si nepus pe vatra./ Celui de-al cincilea - cana cu toarte, nearsa pe vatra (Homer 2012: XXIII, 262-270).

- la lupta cu pumnii:

Iar apoi dete buna rasplata la lupta cu pumnii:/ Puse s-aduca în mijloc o harnica tare catârca/ De sase ani, ne'mblânzita, din cele ce-s tare abrase,/Iara acelui învins îi sorti scump pocal si cu toarte (Homer 2012: XXIII, 653-656).

- la trânta:

Învingatorului dete-un trepied bun, de pus peste vatra,/ Pretu-i fiind doisprezece boi buni, cum ziceau toti Aheii;/ Iar învinsului puse la mijloc o mândra femeie,/ Multstiutoare la lucru, de patru boi pretul fiindu-i (Homer 2012: XXIII, 702-705).

- la alergare:

Iara Pelidul îndata aduse-alergarii rasplata:/ Vas bun de vin, din argint mesterit - cât si sase ocale / El cuprindea - decât toate pe lume cu mult mai maiastru, [...] Celui de-al doilea îi puse o vita puternica, grasa,/ Iar celui mai prejos jumatate, de aur, talantul (Homer 2012: XXIII, 740-742 ; 750-751).

- la lupta cu lâncile:

Care din doi va da primul, putând sa-i strapunga lui pielea,/ Cât sa-I atinga la moale, sa-i picure sânge pe arme,/ Eu am sa-i dau drept rasplata o pala-argintata, frumoasa,/ Tracica, dalba, tintata, luata lui Asteropaios,/ Armele însa ei doi sa le ia dimpreuna cu sine,/ Iar amândurora-n cort le-oi întinde ospat mai de seama (Homer 2012: XXIII, 805-810).

- la aruncarea discului:

Iara Pelidul mai puse si discul de fier la bataie (Homer 2012: XXIII, 826).

- la trasul la tinta cu arcul:

Iara Ahile arcasilor fier nou le puse rasplata:/ Zece securi aseza, cum si zece topoare-ascutite; [...]/ Cel care-o va nimeri, sagetând, turturica sfioasa,/Toate securile le va lua, sa se bucure-acasa./ Iara acela ce firu-l strapunge, dar nu turturica,/Astfel fiind mai prejos, va lua doar topoarele bune (Homer 2012: XXIII, 850-851; 855-859).

- la aruncarea sulitei:

Iar un cazan înflorat si nears, pret de-un bou, puse alaturi (Homer 2012: XXIII, 885).

O seama de descrieri ale ceremonialului funebru, asa cum se desfasura el în Grecia antica din timpul lui Homer, fac posibila compararea cu ceea ce s-a petrecut la moartea eroului aheu la Troia. Dupa opinia lui Kurtz-Boardman (Kurtz, Boardman 1971: 186), datele arheologice dovedesc ca ceremonialul funerar ilustreaza forma pe care au avut-o riturile în perioada geometrica (sec. al IX-lea - al VIII-lea î.H.), mai degraba decât cea din perioada târzie a epocii bronzului, atunci când a avut loc razboiul din Troia. Pe baza documentelor istorice, literare si, nu în ultimul rând, pe baza desenelor de pe vasele antice, un alt cercetator al ceremonialului funerar din Grecia antica, M. Alexiou, a realizat o descriere detaliata a momentelor rituale care se desfasurau din clipa decesului si pâna la ofrandele care urmau înhumarii (Alexoiu 1974 : 4-23). Potrivit acesteia, prima secventa era pregatirea cadavrului (ibidem : 5). Aceasta consta în închiderea ochilor si a gurii, operatie îndeplinita prin traditie de o ruda apropiata. Câteodata i se punea o moneda în gura. Corpul era apoi spalat, miruit cu ulei si îmbracat, îndatorire a femeilor din casa, dupa care era pus pe catafalc, pe o saltea, cu perna si învelit într-un giulgiu, cu picioarele îndreptate spre usa sau spre strada. Citându-l pe Demostene (Oration against Makartatos), Kurtz-Boardman precizeaza ca numai femeile trecute de 60 de ani puteau lua parte la aceste operatii. Uneori se puneau pe cadavru frunze de maghiran, telina sau alte ierburi despre care se credea ca alunga duhurile rele. Capul era împodobit cu coroana de laur sau telina. La usa se punea un vas cu apa pentru ca cei care intra în contact cu mortul sa se poata spala. Sub nasalie se aflau vase cu uleiuri. O ramura de chiparos era atârnata la usa pentru ca trecatorii sa ia cunostinta de existenta mortului. În felul acesta raposatul era pregatit pentru priveghi (próthesis).

Priveghiul se desfasura în casa celui decedat. Prezenta lui acolo constituia o proba ca cei care organizeaza funeraliile sunt si mostenitorii sai. În genere priveghiul avea loc o singura data, în prima noapte dupa deces. În functie de însemnatatea celui decedat si de anume conditii, el putea dura perioade diferite de timp. Scopul era acela de a confirma moartea, de a exprima prin bocete si gesturi consacrate pierderea unui om drag si de a oferi ocazia rudelor si celor apropiati sa-si ia ramas bun de la acesta. Tatal sau un barbat vârstnic din familie era cel care primea oaspetii veniti sa cinsteasca mortul. În vremea aceasta femeile din familie stateau adunate în jurul catafalcului. Mama sau sotia se afla la capatâiul mortului, strângându-i capul cu mâinile, gest pe care îl regasim la Homer, unde Ahile cuprinde cu mâinile capul lui Patroclu, iar Andromache tine si ea cu mâinile capul lui Hector. Rudele aflate în jurul catafalcului încercau sa-i atinga bratele sau tineau mâinile ridicate deasupra capului, îsi loveau pieptul sau îsi smulgeau parul din cap. Smulsul parului în timpul bocetelor nu era un gest necontrolat, asa cum pare la prima vedere, ci parte a ritualului bocirii: "[...] The violent tearing of the hair, face and clothes were not uncontrolled grief, but part of the ritual indispensable to lamentation throughout antiquity" (ibidem: 6). Un grup de bocitoare de profesie se aflau alaturi de rude. Evidentele arheologice si literare confirma faptul ca bocirea îmbina vaietul cu miscarea si cântecul. Acompaniate de ancie sau fluier, unduirea femeilor evoca dansul: "[...] the scene must have resembled a dance, sometimes slow and solemn, sometimes wild and ecstatic" (ibidem) - scena semana cu un dans, uneori lent si solemn, alteori salbatic si extatic. Într-o sinteza asupra practicilor funerare din Grecia antica, Maria Serena Mirto, preluând observatiile lui Ahlberg-Cornell si altii, noteaza ca, în iconografia pastrata, femeile din jurul catafalcului sunt surprinse adeseori aplecate înainte cu un picior îndoit si celalalt ridicat, sugerând o oscilatie ritmica a pieptului si o miscare de dans în jurul mortului, iar pe vasele de apa (loutrophoroi) din sec. al VI-lea î.H. pot fi vazute femei cu mâinile ridicate deasupra capului, tinându-se de mâini si, de asemeni, barbati cu o mâna deasupra capului iar cealalta lasata în lungul corpului sau pe sold, o pozitie diferita de cea a oamenilor veniti sa-l salute pe defunct, postura care poate sugera dansul (Mirto 2012 : 72). Goana luptatorilor în jurul cadavrului lui Patroclu poate fi interpretata drept o versiune militara a dansului în jurul mortilor de rând. M. Alexiou noteaza si ea ca cei veniti sa-l cinsteasca pe decedat intrau prin dreapta, salutând cu mâna dreapta ridicata. Cel care venea la priveghi dedica mortului un smoc de par si un choai, putin vin, ulei si parfum. Obiceiul era ca cei veniti la priveghi sa acopere cadavrul cu parul lor: "[...] it was customary for the mourners to cover the body with their shorn hair" (Alexiou 1974: 27). Oaspetii îsi exprimau respectul pentru decedat rostind rugaciuni.

Plutarch, în Viata lui Solon , va stipula mai târziu ca înmormântarea trebuie încheiata în ziua a treia. Tot el va interzice, între altele, auto-mutilarea prin zgâriatul obrajilor, sacrificiul de tauri sau cântatul bocetel or compuse ad-hoc la mormântul unor straini. Cortegiul funerar era un eveniment la care lua parte multa lume. El se forma înainte de rasaritul soarelui. Carul tras de doi cai purta catafalcul, iar cei care alcatuiau cortegiul, - barbatii în fruntea procesiunii, femeile în urma lor împreuna cu bocitoarele -, strabateau drumul spre cimitir în tacere. M. Alexiou aminteste ca un vas pictat din perioada antica surprinde momentul deplasarii cortegiului, în care ordinea era diferita: în fata se aflau femeile, urmate de bocitoare si, în urma, de barbati înarmati (ibidem: 7). Legea definea ceremonia ca fiind un eveniment de familie, iar nu unul public, ceea ce însemna interdictia de a expune cadavrul sau de a boci în strada. O pictura de pe un vas din sec. al V-lea î.H. ilustreaza momentul înhumarii. Doi barbati aflati în groapa întind mâinile sa primeasca cadavrul, în vreme ce deasupra alti doi îl coboara. George E. Mylonas, un alt analist al ceremonialului funerar din Grecia antica, remarca faptul ca în epoca nu era cunoscut sicriul, asa cum nu se practica îmbalsamarea. Mortul era purtat pe o targa:

[...] we have evidence that the bodies were carried in a wooden bier or litter which often was left in the grave. Aparently coffins were not used by the Myceneans and [...] no evidence of embalming has been found (Mylonas 1948: 69).

Cum Hector este incinerat dupa noua zile de la deces, iar Ahile dupa saptesprezece, trebuie sa admitem ca trupurile lor au fost tratate, asa încât o forma elementara de îmbalsamare era cunoscuta înca de atunci. În spatele groparilor bocesc femeile. Ajunsi la cimitir, pamântul din jurul mormântului era presarat cu fructe. Ele asigurau pacea mortului si purificau pamântul, pregatindu-l sa daruiasca din nou viata. Ultimul moment al ceremonialului, pomana, putea include lapte, miere, telina, kóllyba (primele fructe ale sezonului, dar si fructe uscate). Se sacrificau, de asemeni, animale - oi, miei, iezi - si pasari. Acestea erau taiate într-un sant, astfel ca sângele lor sa linisteasca sufletul celui mort. Ofranda de fructe si de grâne era considerata a fi si ea o plata facuta pamântului în schimbul vietii pe care a daruit-o, pamântul fiind mama tuturor lucrurilor vii. Pomeni se mai faceau în ziua a treia, a noua, dupa treizeci de zile, la un an si la diferite sarbatori.

Dupa înmormântare urma curatirea casei si obiectelor care s -au aflat în contact cu mortul. Perioada de doliu a fost diferita în cursul timpului si în diverse regiuni ale Greciei. Jocurile si întrecerile aveau loc mai cu seama în onoarea eroilor. Asa cum observa Kurtz-Boardman,

The need for some sort of contest, if only a boxing or wrestling match, which served to avenge or appease the dead, was felt in many societies, and could well have been a regular feature of Greek funerals (Kurtz-Boardman 1971: 203).

Nevoia de o forma de competitie, fie si numai o întrecere de box sau de trânta, care avea rostul de a razbuna sau linisti mortul, a fost resimtita în multe societati si s-ar putea sa fi fost un obicei practicat în funeraliile din Grecia.

Funeraliile în aceasta forma, cu deosebiri de la o regiune la alta, au persistat o lunga perioada de timp. Îndeplinirea ceremonialului era impusa si de teama ca mortul ar putea influenta în rau viata celor din jur în cazul în care nu era multumit de felul în care neamurile si-au îndeplinit îndatoririle : "There was also an underlying sense of fear of the harm the dead might inflict on the living if not fully satisfied" (Alexiou 1974: 9). Credinta ca mortul s-ar putea razbuna avea deja o mare vechime. Vezi în acest sens Homer: "Don't abandon me, don't leave me behind, unwept and unburied, lest I become a visitation upon you from the gods" (Odyssey 2000: 11, 7- 73) Sau, în versiunea româneasca a lui George Murnu, usor diferita, "Întâi s-apropie de mine umbra/ Tovarasului meu Elpènor, care/ Nu fuse astrucat înca sub glie,/ Caci trupul lui pe loc îl parasisem, Neplâns si nengropat în casa Circei" (Homer 2008b: 11, 68-72); vezi si "Acolo/ Te rog sa-ti amintesti de mine, doamne,/ Sa nu ma lasi napoi la despartire/ Neplâns si nengropat, ca sa nu superi/ Pe zei cumva cu asta pentru mine" (Homer 2008b: 11, 97-101). În acelasi timp, asa cum remarca Cavanagh si Mee, îndeplinirea exemplara a datinilor transforma primejdia în opusul ei, într-o forta a binelui: "With the use of ritual, the fearful influence of the dead can be converted into a force of good" (Cavanagh, Mee 1998: 114).

În studiul comparativ pe tema ceremonialului funerar în Grecia si Anatolia, Ian Rutherford (Rutherford 2007: 229) observa ca, asa cum are loc, înmormântarea lui Patroclu este aberanta în trei privinte: 1. Ahile este cel care joaca rolul de bocitor, o functie îndeplinita prin traditie de femei; 2. din cauza sacrificiului uman, inexistent în alte funeralii; 3. pentru ca procesul funerar nu se încheie decât atunci când Ahile însusi este ucis. Abaterile de la traditie sunt evidente ; totusi, ele pot fi acceptate daca luam în consideratie circumstantele speciale în care se desfasoara evenimentele. Moartea lui Patroclu survine pe câmpul de lupta, într-un spatiu strain, departe de locurile natale. El este înconjurat exclusiv de barbati. În aceasta situatie este firesc ca un camarad apropiat sa-si asume responsabilitatea executarii ceremoniei de înmormântare. Sacrificiul uman, abaterea cea mai mar e de la normele uzuale, poate fi si el considerat drept o reactie posibila în conditiile existentei unor prizonieri, a patimilor si urii fata de inamic pe care le genereaza razboiul. Mylonas mentioneaza ca sacrificiile umane si jertfele de animal nu erau prea frecvente în spatiul micenean, dar ca, ocazional, un servitor devotat, un sclav sau un animal putea fi înmormântat împreuna cu stapânul decedat, iar aceasta reprezinta o paralela cu ceremonia descrisa de Homer:

[...] the custom of immolating animals and human beings in honor of the dead was not so prevalent in Mycenean times; that occasionally a favorite servant, slave, or animal was killed at the time of interment of his master. In this again we find a close parallel with Homeric customs (Mylonas 1948: 73).

Amânarea încheierii funeraliilor pâna dupa savârsirea din viata a lui Ahile, urmeaza înstiintarii pe care acesta o primeste de la stafia prietenului mort în chiar prima noapte. Acelasi Mylonas se întreaba daca depunerea în aceeasi urna a oaselor celor doi nu este reminiscenta unui obicei mai vechi de a îngropa laolalta membri ai aceleasi familii, Patroclu fiindu-i lui Ahile, dupa cum marturiseste el însusi, mai drag decât propriul tata si fiu.

Ian Rutherford examineaza singurul document existent care descri e modul de desfasurare a ceremonialului la moartea regelui în lumea hitita în sec. al XIII-lea î.H. - asa-nunitul "Salis Wastais Ritual" (SWR). Un rol important în cuprinsul ceremonialului îl joaca femeile, taptara, bocitoare de profesie. Ele sunt prezente pe parcursul ceremoniei, bocesc adeseori antifonic, lamentatiile însotind desfasurarea mai tuturor momentelor ritualului. Potrivit opiniei lui, rolul proeminent pe care femeile îl joaca în riturile funerare din mai toate culturile, poate fi asociat cu regenerarea. Între barbatii care participau la desfasurarea riturilor se afla si un "cup bearer" - purtatorul potirului -, un vas de lut, în care se afla sufletul mortului; acest vas va fi spart, pentru a marca disparitia regelui.

Complexul de rituri cuprinde incinerarea, care are loc între ziua a doua si a treia. În zorii zilei urmatoare, femeile, aparent altele decât taptara, merg la rug, sting focul, peste care sunt turnate zece vase cu bere, zece vase cu vin si zece vase cu walhi - o bautura neidentificata - si aduna oasele. Acestea sunt culese cu un cleste de argint si depozitate, mai întâi, într-un vas de argint, apoi scoase si puse pe o pânza de in, dupa care sunt depuse pe tron, daca cel decedat este un barbat, sau pe o lavita, daca este femeie. În sfârsit, un arc cu sageti este pus alaturi de ramasitele unui barbat si o furca si un fus alaturi de oasele femeii. Asemenea însemne ale sexului sau profesiei pot fi întâlnite de-a lungul timpului în diverse culturi. În cererea pe care o formuleaza Elpènor, sa i se puna o vâsla pe movila mormântului, G. Murnu (Homer 2008b: 286) vede obiceiul grecilor antici de a semnala printr-un obiect caracteristic profesiunea celui îngropat. Cererea tânarului destinat mortii din balada Miorita: "Iar la cap sa-mi pui/ Fluieras de fag", poate fi citita, de asemenea, ca un semn ca acolo a fost îngropat un cioban, fluierul sau cavalul fiind frecvent asociate cu oieritul. Teodor T. Burada remarca acelasi obicei în sudul Transilvaniei, atunci când mortului tânar i se pune brad alaturi de cruce: "În comuna Rasinari si în altele de prin jurul Sibiului, se leaga la brad si lâna de oi, daca mortul a fost cioban" (Burada 2006: 22). Unul din riturile finale ale ceremonialului era sacrificiul de cai si vite, pentru a se încheia cu conservarea oaselor în "casa de piatra" ('stone house'), un fel de mausoleu al familiei (Rutherford 2007: 225). Textul SWR descrie forma pe care o lua ceremonialul mortuar la decesul regelui. Acesta este, probabil, modelul preluat de grecii micenieni de la hititi.

Autorul crede ca se poate sustine ipoteza potrivit careia incinerarea este un import cultural din spatiul egeo-anatolian, hititii din acea zona practicând acest mijloc de înlaturare a cadavrelor. Preluarea incinerarii a fost facilitata de existenta unei comunitati grecesti în Anatolia si de schimburile comerciale dintre cele doua regiuni. Între forma pe care o lua obiceiul în Anatolia si cea miceniana pot fi semnalate un numar de similitudini, între care prezentarea cadavrului în fata comunitatii, sacrificiul de animale, probabil cai, spartul vaselor din care s-a baut, îngroparea de obiecte sau prezenta bocitoarelor. Împrumutul cultural din Asia Mica nu s-a generalizat, însa, în Grecia, unde procentul incinerarilor în perioada dintre sec. al XII-lea - prima jumatate a sec. al XI-lea î.H. nu a depasit 10% din totalul înmormântarilor. Potrivit lui Mylonas, incinerarea realiza, din perspectiva practicantilor din antichitate, eliberarea rapida a sufletului de trup. În cazul înmormântarii, calatoria sufletului spre lumea de dincolo dura multa vreme. Sufletul nu trecea în lumea spiritelor decât dupa ce putrezeau carnea si muschii; pâna atunci el trebuia hranit si îngrijit:

With the burning of the body the need of having supplies for a long trip was eliminated, since the "psyche", relieved from the "flesh" and "sinews" by the fire, found its place in the realm of the shadows in short order... (Mylonas 1948 : 60).

Ritualul funerar la moartea lui Patroclu are loc într -un timp de duble influente culturale si într-un context special - cel al razboiului - si imposibilitatii de a apela la executorii traditionali ai obiceiului.

În lipsa femeilor, una din primele îndatoriri ale supravietuitorilor este pregatirea cadavrului. Camarazii de arme, sub comanda lui Ahile, sunt cei care trebuie sa spele ranile si corpul, sa-l unga cu uleiuri, sa-l îmbrace si sa-l acopere cu un lintoliu alb:

Astfel graind, la tovarasi strigat-a zeiescul Ahile/ Peste vapaie sa puna trepiedul cel mare, degraba,/ Si pe Patroclu sa-l spele pe trup si sa-i ia cruntul sânge./ Ei, dara, pentru spalat asezara trepiedu-n foc iute,/ Apa în el au turnat si-i tot pusera lemne uscate;/ Pântecul de la trepied în vapai se încinse, cu apa. / Dar, dupa ce mai fierbinte fu apa-n cazanul cel falnic,/ Lesu-l spalara ei bine si-l dara cu bune uleiuri,/ Ranile i le umplura cu seu din cel vechi si mai trainic,/ Pe nasalie punându-l în pânza de in, cea subtire - /Crestet si pâna-n calcâie -, deasupra-i punând alb lintoliu./ Iar toata noaptea, atuncea, alaturi de-Ahile cel iute/ Stau Myrmidonii plângându-l cu jale pe mândrul Patroclu (Homer 2012 : XVIII, 343-355).

Tovarasii de lupta ai tânarului mort îndeplinesc cu devotiune fiecare moment al ceremoniei. Bocetul pornit de Ahile este preluat de toti; el este cel care îsi pune mâinile pe pieptul mortului si face promisiunile legate de razbunare si de sacrificii.

Tot Ahile este cel care-i rosteste, în chip de despartire, numele ("Bucura-mite, Patroclu, si jos, în palatul lui Hades") ca si cum acesta ar fi putut sa -l auda. Întelegem ca gestul era expresia afectiunii pe care o manifesta cineva apropiat sufleteste de cel care si-a pierdut viata; dimpotriva, era comun obiceiul de a nu pronunta numele mortului atunci când acesta era un despot sau dusman. Refuzul lui de a se spala pâna la încheierea funeraliilor este unul din riturile care au supravietuit pâna în epoca moderna. Una din practicile în uz în spatiul etnografic românesc era aceea ca barbatii sa nu se rada timp de patruzeci de zile, cât tinea doliul.

Singurele femei care-l bocesc pe Patroclu, în afara zeitei Thetis, sunt sclavele de pe vasele aheilor:

Iar împrejur si Troiene, si mândre Dardane învoalte/ Plânge-vor, lacrimi varsând nopti si zile în sir, cu durere,/ Cele pe care trudiram, luându-le silnic cu lancea,/ Când cuceriram cetati preabogate-ale celor din preajma (Homer 2012: XVIII, 339-342).

Descrierea poetului antic ilustreaza modul în care se practicau funeraliile eroilor cazuti în lupte departe de casa. Documentele arheologice confirma adevarul textului literar, pentru perioada geometrica. Este neîndoielnic ca aceleasi momente figurau la loc de cinste în toate înmormântarile marilor personalitati decedate de moarte naturala în spatiul domestic. În acelasi timp, succesiunea momentelor ritualului avea scopul sa puna în relief statutul social al lui Patroclu, tratat ca un basileus ('monarh', n.m., C.E.). Potrivit lui Ian Morris,

the scale and form of funerary rites were always assumed to be an index of social status, and that lavish burial was the sign of agathos, bringing with it admiration and pride (Morris 1987: 44).

Durata ceremonialului este un alt element care marcheaza prestigiul celui decedat. Funeraliile lui Patroclu se încheie dupa trei zile, Hector este incinerat dupa noua zile:

Tot noua zile, la rând, adunat-au ei lemne-o multime/ Iar când, a zecea, sosi Aurora cea stralucitoare,/ Mare alai îi facura lui Hector, viteazul, cu lacrimi,/ Îl asezara, mâhniti, sus, pe rug, si-l aprinsera-ndata (Homer 2012 : XXIV, 784-787),

Ahile dupa saptesprezece:

Seventeen days for you, and also the nights alike,/ Did we lament, both immortal gods and mortal men. /On the eighteenth we gave you to the fire and about you/ Killed many fat sheep and cattle with crumpled horns (Odyssey 2000: 24, 63-66) - Nemuritorii zei si muritorii/ Te-au plâns mereu, si-n ziua-a optsprezecea/ Te-au pus pe rug, si-am ars alaturi multe/ Namaie grase, boi cornaci, si-n urma/ Ai ars si tu în strai de zei, în râuri/ De mir si miere dulce (Homer 2008b : XXIV, 85-90).

Evidenta arheologica arata ca sacrificiile constau mai ales în cai si cîini, iar libatia de la sfârsit, însotita de spargerea vaselor era, cum observa Cavanagh si Mee, un rit religios: "Like sacrifice, libation is a religious rite [...]" (Cavanagh, Mee 1998 : 115).

Expresie a prestigiului este si dimensiunea movilei de pe mormânt, fara însemnatate în cazul mortii lui Patroclu, fiindca, potrivit promisiunii, urna cu oasele urma sa fie îngropata în pamântul natal, privilegiu de care nu se bucurau decât eroii. Dimpotriva, abandonarea militarilor cazuti pe câmpul de lupta si neîndeplinirea riturilor cuvenite la moarte era semn al lipsei de statut. Luptatorul fara prestigiu social ucis în batalie era abandonat acolo unde a cazut: "They would not have spread a heap of earth over him when he died./ But the dogs and also the birds would have devoured him/ As he lay on the plain far from the city" (Odyssey 2000: 3, 258-260). Cavanagh si Mee confirma ca nu sunt putine scheletele umane descoperite în ruinele caselor prabusite sau în gropi, locuri în care nu sunt urme de ceremonii funerare (Cavanagh, Mee 1998 : 114). O tentativa de negare a prestigiului este încercarea inamicilor de a intra în posesia armelor militarului cazut. Deposedarea de scut si de lance este o umilinta, echivalentul despuierii. Nu este de mirare, de aceea, ca multime de camarazi se sacrifica aparând onoarea comandantului de cei care vor sa-l lipseasca de arme.

Jertfa de par a fost practicata intens ca rit de initiere la vârsta adolescentei, la casatorie si, de asemenea, în ceremoniile de moarte. David D. Leitao consemneaza ca unul din momentele-cheie în riturile de trecere de la adolescenta la maturitate era taierea parului (Leitao 2003 : 110). Ritualul lua forme diferite în functie de statutul social al tânarului, de faptul ca era cetatean rezident al locului sau sclav, de grupul politic caruia îi apartineau parintii sau de afilierea religioasa. Parul era lasat sa creasca ani de zile înainte de a fi taiat în cadrul ceremoniei: "[...] there is a vow, a period of hair growth that might last for many years, and then a ceremonial of cutting" (Leitao 2003 : 113). Taierea parului de catre tineri era si simbolul încorporarii în lumea maturilor. Fetele îsi taiau si ele parul la casatorie. Jertfa de par la moarte era expresia devotiunii fata de cel decedat; acesta era literalmente acoperit de parul celor veniti sa-l vada. Familia si cei apropiati "purtau" pe cap semnul durerii pentru cel disparut. Lucrurile se petrec întocmai în cazul lui Patroclu; camarazii de arme îi acopera trupul cu propriul lor par, iar Ahile, în semn de prietenie, îsi pune parul în mâna eroului. Jertfa de par ca semn al durerii pricinuite de moartea unui om apropiat este semnalata si în spatiul românesc. Mémoires du Sieur de La Croix, la 1675, dupa ce descrie modul în care s-a desfasurat înmormântarea domneasca, observa ca

Ceilalti (oamenii de rând) sunt înmormântati aproape în acelasi fel, afara doar de faptul ca femeile sunt datoare sa vina cu rudele (defunctului) sa boceasca lânga mort si sa-si smulga parul [...] (Simionescu, Cernovodeanu 1972 : 380).

Cam în aceeasi perioada, N. Barsi, calator în tarile române, noteaza ca în drum spre cimitir femeile "merg despletite, bocind cu glas tare si smulgându-si parul" (Calatori straini 1972 : 77) Acelasi obicei, cu referire la un alt spatiu geografic, este consemnat în Învataturile lui Neagoe Basarab: dupa ce "sa pristavi" Constantin cel Mare, slugile sale "îsi spargea hainele si-si smulgea parul si-si plângea pustiirea lor" (Învataturile 1970 : 184). O practica usor diferita consemneaza si Dimitrie Cantemir, la începutul sec. 18: "Iara când moare fratele vreunei fecioare de taran, atunci ea, dupa obicei, taie din parul capului sau si leaga la crucea care se pune la mormântul fratâne-sau, si ia aminte într-un an sa nu lipseasca de acolo, sau sa cada jos, iara întâmplându-se sa lipseasca, atunci mai pune iarasi de al doilea alta legatura de par" (Cantemir 1851: 279). Ion H. Ciubotaru observa ca obiceiul a supravietuit în lumea taranilor din Moldova pâna în cea de a doua jumatate a secolului trecut: "În cadrul convoiului funebru, steagul de înmormântare este dus în fata, fiind precedat doar de cei patru conocasi. [...] Forma sa primitiva, pastrata doar în satele din sudul Moldovei, contine si o suvita de par, luata de la una din rudele cele mai apropiate, practica fiind si astazi aproape identica cu cea descrisa de Dimitrie Cantemir" (Ciubotaru 1987 : 259). Într-o versiune înca mai apropiata - prin multitudinea donatorilor - de descrierea lui Homer, acelasi etnolog scoate la lumina notatii de teren mai vechi ale lui Petru Caraman:

Dar iata si o descriere a steagului (sulitei) în varianta sa cea mai raaspândita: "Cîn sî faci la fimei, îi puni toati broboadili într -un harag, îmbracat cu hîrtie coloratî frumos; sî tai par din cap di la rudi, di la feti, di la norori, sî leagî acolo cu flori, cu busuioc, s-acelea ramîn pi haragu ceala la cimitir. [...] La fel sî faci sî la barbat; sî puni on fular s-on brîu si tot asa sî taie sî sî puni par di la rudi" (Ciubotaru 1987: 260).

Sacrificiul de animale la înmormântare, apreciat drept un obicei rar întâlnit la români, apare descris de Tereza Stratilesco:

Chiar înainte de înmormântare, se aduce o oaie neagra în curte; la rasaritul stelelor a fost chemat preotul; în prezenta lui s-a sapat o groapa în curte, iar oaia, având lipite de coarne lumânari de ceara aprinse, a fost asezata în apropierea ei, cu privirea spre apus; în timp ce popa spunea o rugaciune, animalul a fost omorât, sângele fiind facut sa curga în acea groapa, numita "vara". Carnea oii a fost folosita pentru pregatirea mesei de înmormântare; preotul a primit capul si pielea animalului (apud Murgoci, Murgoci 2005 : 83-84)

Un loc aparte îl ocupa mierea si uleiul depuse în jurul rugului, "baia mortului", cum le numeste V. Fritze (De libatione veterum Graecorum, apud Mylonas 1948: 59). Mierea va fi folosita si la moartea lui Ahile (vezi Homer 2008b : 11, 27; 24, 68) iar obiceiul va supravietui pâna în epoca moderna: în 1948, la incinerarea lui Gandhi, 150 kg de unt topit au fost folosite pentru a unge lemnele rugului.

Momentul care declanseaza ansamblul de rituri razboinice, menite sa insufle curaj supravietuitorilor, dar si sa înspaimânte inamicul aflat dincolo de zidurile cetatii asediate, este triplul ocol al soldatilor, în care de lupta, în jurul nasaliei pe care se afla eroul. El a fost urmat de sacrificii, culminând cu moartea celor doisprezece troieni si a continuat cu depunerea oaselor în urna de aur si premiile oferite de Ahile la întrecerile care au încheiat ceremonia funerara. Întrecerile care urmeaza ocupa cel mai mult spatiu în cuprinsul cântului. Darurile cel mai frecvent oferite sunt unelte si vase de metal de uz gospodaresc, utile în lumea din care au plecat si în care spera sa se întoarca. Homer si înaintasii lui au evidentiat de fiecare data valoarea sau însemnatatea premiului, o evidenta care justifica lupta pentru intrarea în posesia lui1.

Jocurile funerare se practicau în mod curent la moartea eroilor. În termenii lui Rohde, jocurile erau petrecerea celor în viata - "entertainment of the living" - (Rohde Erwin, Psyche, apud Mylonas 1948: 66). Faptul ca pe unele stele funerare pot fi întâlnite scene care prezinta curse de cai ar fi un indiciu ca asemenea întreceri aveau loc în cadrul obiceiurilor de înmormântare. Ideea potrivit careia jocurile olimpice îsi au originea în întrecerile ocazionate de moartea monarhului - fie ca au fost initiate de Pelops, cel care a celebrat victoria asupra regelui Oenomaus, fie de victoria lui Hercules asupra regelui din Elis -, poate fi sustinuta cu argumente istorice. Înmormântarile fastuoase au trezit dintotdeauna admiratia si invidia concetatenilor. Dimpotriva, cei care nu au avut parte de o ceremonie funerara - soldatii de rând cazuti pe câmpul de lupta si abandonati acolo - au fost socotiti fiinte lipsite de valoare, în multe privinte asemanatoare animalelor sacrificate la mormântul unui om de seama. Îngroparea în pamântul natal era obiectivul final al întregii ceremonii. Urna cu osemintele lui Patroclu este adusa în cort în asteptarea mortii apropiate a lui Ahile si a calatoriei în patrie; poemele homerice nu ne furnizeaza, însa, vreo informatie din care sa deducem ca oasele soldatilor cazuti pe câmpul de lupta, inclusiv ale celor doi eroi, au facut aceasta calatorie.

Incinerarea era o practica comuna în Orientul Apropiat, iar prezenta ei în Grecia trebuie asociata cu influenta care rezulta din relatiile comerciale, cu toate ca trebuie semnalat faptul ca în aceeasi perioada incinerarile tind sa se substituie înhumarilor în toata Europa centrala (Kurtz, Boardman 1971: 26).

Iliada este o opera literara, una din primele epopei ale omenirii, iar nu o lucrare de istorie sau de antropologie. Este, de aceea, firesc sa nu regasesti în ea detaliile care-l pot interesa pe omul de stiinta modern, doritor sa identifice toate momentele unui eveniment petrecut cu mai mult de doua milenii în urma. Observatia se aplica si textului care cuprinde descrierea ceremoniei funerare în cinstea lui Patroclu, eroul mort la Troia. În pofida acestei rezerve, multe din observatiile poetului antic sunt remarcabil de exacte. Evidenta arheologica confirma existenta, în spatiul grecesc, a practicilor cuprinse în poem. Unele dintre ele au supravietuit pâna în epoca moderna în lumea balcanica, inclusiv în cea româneasca.

Sidebar

Patroclus' Death. Moments of an Antique Funerary Ceremony

Homer's Iliad offers a description of the funerary ceremony that took place in the honor of Patroclus, who was killed during the Trojan war. The poem allows us to study the similarities and differences between the customs of period in Greece and the Near East.

The funerary ceremony as presented in Book XXIII is uncommon in several respects. It takes place on the battle field, with no women present, even if by tradition they were supposed to perform an important number of rituals. The sacrifice of human lives and the incineration of the fallen hero, a practice relatively rare in Greece at that time, are unusual as well. In this special circumstances Achilles assumed the responsibility to carry out the ceremony. He urges the fighters to drive their horses around his friend's corpse, build the pyre, sacrifices twelve young prisoners, give an offering of hair, followed by an immolation of animals; he offers the libation that takes place during the incineration and finally he conducts the funerary contest. Some of the antique customs, among them tearing of one's hair and the animal sacrifice survived up to our time, not only in Greece, but in other cultures as well, including Romanian culture. Though a literary work, the Iliad contains a trove of anthropological information that is precious for modern scholars.

Footnote

1 Vezi premiul cuvenit luptatorului care câstiga întrecerea la trânta: Învingatorului dete-un trepied bun, de pus peste vatra,/ Pretu-i fiind doisprezece boi buni, cum ziceau toti Aheii;/ Iar învinsului puse la mijloc o mândra femeie,/ Multstiutoare la lucru, de patru boi pretul fiindu -i. Informatia este graitoare, de asemenea, pentru valoarea femeii în epoca.

References

Bibliografie

AFMB, Fondul Petru Caraman, Ms. 512, I (Tepu-Galati).

Ahlberg-Cornell 1971 : G. Ahlberg-Cornell, Prothesis and Ekphora in Greek Geometric Art, Gothenburg, Paul Aström.

Alexiou 1974: Margaret Alexiou, The Ritual Lament in Greek Tradition, Cambridge, Cambridge University Press.

Burada 2006 : Teodor T. Burada, Datinile poporului român la înmormântari, editie îngrijita si prefatata de I. Oprisan, Bucuresti, Editura Saeculum I.O.

Cantemir 1851: Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, cu o prefata de C. Negruzzi, Iasi.

Cavanagh, Mee 1998 : William Cavanagh, Christopher Mee, A Private Place: Death in Prehistoric Greece, "Studies in Mediterranean Archeology", vol. CXXV, Paul Ästroms Förlag, Jonsered.

Calatori straini 1972 : Calatori straini despre Tarile Române - vol. V, volum îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucuresti, Editura Stiintifica.

Odyssey 2000 : Chapman's Homer, vol. 2 : The Odyssey, edited, with introduction, textual notes, commentary and glossary by Allerdyce Nicoll; with a new preface by Garry Wills, Princeton, Princeton University Press.

Ciubotaru, Ion H., 1987, Aspecte ale ceremonialului funerar din Moldova , "Arhiva de folclor", nr. 5-7, p. 249-266.

Homer 2008a : Homer, The Iliad, Translated by Herbert Jordan, Introduction by E. Christian Kopff, University of Oklahoma Press, Norman.

Homer 2008b : Homer, Odiseea, traducere din greaca veche de George Murnu. Studiu introductiv si note de Adrian Pârvulescu, Bucuresti, Editura Art.

Homer, 2012, Homer Iliada, traducere în hexametri cu o prefata, bibliografie si indici de Dan Slusanschi si ilustrata de Mihail Cosuletu, Bucuresti, Editura Humanitas.

Învataturile 1970 : Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, text ales si stabilit de Florica Moisil si Dan Zamfirescu. Cu o noua traducere a originalului slavon de G. Mihaila. Studiu introductiv si note de Dan Zamfirescu si G. Mihaila, Bucuresti, Editura Minerva.

Kurtz, Boardman 1971: Donna C. Kurtz, John Boardman, Greek Burial Customs, Ithaca, New York, Cornel University.

Leitao 2003: D. David Leitao, Adolescent Hair-growing and Hair-cutting Rituals in Ancient Greece: A Sociological Approach, în David B. Dodd and Christopher A. Faraone (eds.), Initiation in Ancient Greek Rituals and Narratives: New Critical Perspectives, p. 109-129, London, Routledge.

Mirto 2012: Maria Serena Mirto, Death in the Greek World. From Homer to the Classical Age, traducere de A. M. Osborne, Norman, Oklahoma, University of Oklahoma Press.

Morris 1987 : Ian Morris, Burial and Ancient Society. The Rise of the Greek City-State, Cambridge/ New York/ New Rochelle/ Melbourne/ Sydney, Cambridge University Press.

Murgoci, Murgoci 2005 : Agnes Murgoci, Helen Beveridge Murgoci, Pagini engleze despre folclorul românesc, publicate de Virgiliu Florea. Introducere tradusa de Charls M. Carlton (SUA). Studiile Traduse de Monica Negoescu, Bucuresti, Editura "Viitorul României".

Mylonas 1948 : G.E. Mylonas, Homeric and Myceneaen Burial Customs, "American Journal of Archeology", nr. 52, p. 56-81.

Ruthford 2007: Ian Ruthford, Achilles and the Sallis Wastais Ritual: Performing Death in Greece and Anatolia, în Nicola Laneri (ed), Performing Death. Social Analyses of Funerary Traditions in Ancient Near East and Mediterranean , edited by, The Oriental Institute of the University of Chicago. Oriental Institute Seminars, Nr. 3, Chicago, Illinois, p. 223-236.

Simionescu, Cernovodeanu 1972: Paul Simionescu, Paul Cernovodeanu, Pagini de etnografie româneasca în opera memorialistica a unor calatori straini (sec. XVII si XVIII), "Revista de Etnografie si Folclor", 17, Bucuresti, p. 373-390.

Stratilesco 1906 : Tereza Stratilesco, From Carpathian to Pindus. Pictures of Romanian Country, by ..., with two maps and sixty-three illustrations, XII + 379 p., London, Fisher Unwin.