Junimea - 150 de ani (1863-2013)

Abstract

Codrin Liviu Cutitaru: Ca sa respect si rigorile unei mese rotunde si ca sa ma plasez si în spiritul critic junimist, as începe cu o mica polemica: formatia mea este de anglist, asa cum a spus deja domnul profesor Munteanu, dar nu sunt strain de românism, în sensul lui larg, întrucât este specializarea mea secundara; prin urmare, sunt, sa spun asa, într-o relatie de interactiune si cu istoria "Junimii". Eu spun adesea în gluma ca la noi modelul acesta nu a fost posibil datorita faptului ca românul e mai lenes decât grecul si nu s-a îndemnat prea mult la învatarea latinei, cum au facut grecii pentru limba lui Homer.Vreau sa spun ca, la un tip cu formatie clasica cum era Maiorescu, optiunea sa critica pare sa fi mers spre ceea ce pare în aparenta mai facil. Atunci realizeaza ei ca sunt un grup, si, povesteste Negruzzi (mai ales dupa întâlnirea în cadrul careia Rosetti si -a tinut prelectiunea prin cele doua cuvinte "Onorat auditoriu", "Onorat auditoriu", dupa care s-a oprit, nu a reusit sa graiasca mai departe din prelectiunea sa), cu totii erau demult preocupati sa dea un nume "Junimii": se gândeau la "Ulpia Traiana", la "Ulpia", ma rog... pâna la urma Theodor Rosetti, cel care gafase la momentul când trebuia sa-si tina prelectiunea, zice: "Baieti, va dau eu numele..." Cum sa spun, e ca si cum cineva ar scormoni pamântul cu un plug preistoric, de lemn, asta e Simion Florea Marian, si, dintr-o data, vine cineva cu un plug atomic, care face ca tot ogorul sa fie si sa arate cu totul si cu totul altfel.

Participanti: Stefan Afloroaei, Bogdan Cretu, Codrin Liviu Cutitaru, Doris Mironescu, Antonio Patras, Cassian Maria Spiridon

Eugen Munteanu: Înca o data, buna ziua tuturor. Dragi prieteni, dragi colegi, stimati oaspeti, pentru a împlini una dintre menirile noastre principale, aceea de a cultiva în mod permanent cultura nationala, în speta, literatura si limba nationala, împreuna cu colegii de la Institutul de Filologie Româna "A. Philippide", ne-am gândit sa marcam într-un mod deopotriva festiv, dar si eficient, un eveniment important din istoria culturii românesti, si anume crearea "Junimii". Acum 150 de ani s-a întemeiat ceea ce numim de atunci "Junimea", cu numele pe care ei însisi, întemeietorii acestei asociatii - sa o numim asa - si l-au gasit. Despre ce este vorba, în principiu? Este vorba despre o dezbatere la care am invitat câtiva colegi ale caror preocupari îi califica, într-un fel sau altul, sa se pronunte, în fata dumneavoastra, dragi participanti, intelectuali, tineri intelectuali, majoritatea în formare, despre semnificatiile actuale si poate si despre cele eterne ale acestui eveniment aniversar. Vom cauta sa descifram câteva dintre semnificatiile acestei structuri, ale acestei asociatii, ale acestui spirit, care înseamna "Junimea" si junimismul. Dezbaterea noastra va fi libera. Speram ca ea va fi interesanta, ca publicul nu se va plictisi, iar rezultatele, textul care va rezulta din interventiile noastre va fi publicat, pentru a marca si publicistic acest eveniment. Înainte de a-i invita pe colegii nostri, pe invitatii mei, si de a-i prezenta, mi-as permite un mic preambul, în calitate de organizator.

Ce este de fapt, istoric si faptic vorbind, "Junimea" putem afla foarte rapid, daca ne uitam în oricare dintre enciclopediile sau istoriile literaturii, care ne stau la îndemâna. De aceea, în ceea ce priveste datele esentiale, nu vom reitera aceste informatii. Încercam sa spunem ce credem noi ca a însemnat "Junimea". Cu alte cuvinte, încercam mai întâi sa interpretam efectele în timp ale existentei acestei asociatii. Ce s-a întâmplat, de fapt, acum 150 de ani? S-a întâmplat urmatorul lucru. Un grup de tineri intelectuali, sapte-opt tineri ieseni, la început mai putini, au descoperit o idee comuna, care parea sa îi anime pe toti si sa le ofere un scop comun. Si anume au "descoperit" ideea ca tara lor, natiunea lor, societatea sau comunitatea careia îi apartineau, are nevoie de ceva nou pentru a putea merge mai departe. Suntem la câtiva ani dupa Unirea Principatelor, în plin proces de modernizare a societatii, pe care întreaga societate o dorea si o cauta, dar în acelasi timp si într -un moment de deruta, de cautari. Spiritul introdus de acest grup de tineri ieseni se remarca prin prospetime si dinamism. Ei s-au asociat, - trebuie spus, în paranteza, ca motivele lor erau absolut altruiste, stim bine, examinând datele pe care le cunoastem ca ei nu urmareau niciun scop personal concret - fara a avea nicio cadere oficiala de a întreprinde ceva în scopul îmbunatatirii societatii sau a culturii. A fost vorba, exclusiv, de dorinta de a face bine a unor tineri, repet, foarte cultivati si care, din punct de vedere material si social, nu aveau nevoie sa se afirme. Erau fii de boieri, majoritatea, cu exceptia lui Maiorescu, care venea dintr-o familie de intelectuali cu radacini ardelenesti. Erau deci oameni cu stare, care au actionat, dupa parerea mea, o repet, într-un scop absolut altruist. Noutatea introdusa de spiritul junimist a constat în introducerea spiritului critic si a ideii ca este nevoie, întotdeauna, la toate palierele societatii si ale culturii, de criterii ferme; criterii la toate nivelurile, atât în cultura, cât si în viata sociala, în institutii, în comportament, în mentalitati. Interesant este de constatat un amanunt, pe care deseori îl ignoram: acesti tineri care au constituit "Junimea" sunt reprezentanti ai primei generatii de români care si-a finalizat complet, prin diplome, studiile în Occident. Parintii lor, generatia anterioara, a lui Kogalniceanu, au studiat în Occident, dar foarte putini au reusit sa ajunga la nivelul doctoratului sau al licentei. Daca studiem CV-urile junimistilor, constatam ca majoritatea aveau studiile, ca sa spunem asa, terminate în Occident, ceea ce nu este putin lucru.

Prin urmare, plecând de la aceasta premisa, dorim sa vedem în ce masura mai este actual spiritul junimist. Daca este actual, în ce masura este si daca nu este actual, iarasi în ce masura nu este actual. As încheia aici cuvântul meu introductiv, printr-o formulare oarecum provocatoare, care sa îi incite pe colegii mei la discutii. Ei pot urmari, pot urma aceasta provocare a mea sau pot sa mearga în alte directii . Ipoteza mea este urmatoarea: critica sociala si culturala pe care a întreprins-o Maiorescu si contemporanii sau tovarasii sai a avut succes doar pe jumatate. Pe jumatate a fost un esec. Putem fi pesimisti, daca accentuam pe jumatatea nerealizata, sau putem fi optimisti, daca suntem multumiti ca, totusi, o parte dintre idealurile lor s-au realizat. Care ar fi jumatatea realizata? Daca privim în timp, de epoca junimista ne despart cinci generatii - 150 de ani împartit la treizeci înseamna cam cinci generatii. Putem sa le si numim, daca dorim, prin unii reprezentanti de marca ai generatiilor literare sau stiintifice. Dar nu o facem, poate va veni vorba pe parcurs. Cinci generatii. Deci, nu foarte mult la nivelul istoriei. Cultura româna nu este asa de veche cum sunt alte culturi occidentale, dar - si asta e partea plina a paharului, este corect sa remarcam ca avem o cultura articulata, matura. Exista o literatura româna moderna, bogata, diversa. Aceasta nu exista înainte de 1864 sau 1867. Exista o retea de scoli si de structuri academice, universitati. Exista o retea de institutii culturale. Exista un anumit exercitiu institutional, care ne da nadejdi macar, daca nu ne satisface pe deplin. Asadar, toate idealurile acestea formulate de Maiorescu, mai ales în textele sale cu caracter directiv si în cele politice sunt, de fapt, realizate, chiar daca nu la nivelul cel mai înalt pe care ni l-am fi dorit. Prin urmare, închei aici aceasta introducere a mea, care trebuia sa fie de cinci minute, dar a durat cam zece. Ba nu! A durat chiar cinci minute! As zice ca am putea sa ne orientam dezbaterea spre aceasta ipoteza. Cât din spiritul junimist mai este actual? De fapt, noi avem un plan de discutie, pe care l-am convenit mai înainte, si vom încerca sa ne legam de unul sau altul dintre punctele acelui plan, cautând sa va satisfacem curiozitatea, sa va întarim unele convingeri sau sa va inducem unele convingeri de ale noastre. Purcedem, prin urmare, la dezbatere, si as vrea sa -mi permiteti sa-i prezint mai întâi pe prietenii nostri, care au acceptat sa participe la aceasta dezbatere. As proceda alfabetic. E vorba asadar de profesorul Stefan Afloroaei, pe care îl cunoaste toata lumea, filosof, o personalitate cunoscuta a vietii academice românesti iesene, fost decan al Facultatii de Filosofie a universitatii iesene, autor al unor carti de filosofie foarte importante, între acestea, si al unei carti despre cum este cu putinta filosofia în estul Europei, adica, în speta, în România. Prieteneste, eu i-am spus cândva ca nu prea sunt convins ca e cu putinta existenta unei filosofii nationale, totusi cartea a fost scrisa, argumentele pentru se afla acolo. Îti multumim, Stefan, pentru prezenta. Avem apoi onoarea sa ni se fi asociat domnul Codrin Liviu Cutitaru, mai tânarul nostru coleg, decan al Facultatii de Litere. El s -a afirmat ca un sagace comentator al fenomenului cultural românesc; chiar daca este anglist "de meserie", totusi el se afirma ca un om al culturii românesti, ancorat în cultura actuala. Este vorba apoi de domnul Bogdan Cretu, alt tânar coleg al nostru. De acum încolo, toti ceilalti invitati sunt profesori la Facultatea de Litere. El însusi, Bogdan Cretu, recent conferentiar si, în curând, glorios profesor al Facultatii de Litere, un om foarte activ, foarte productiv si foarte talentat, dupa parerea mea si a altora. Domnul Doris Mironescu, si el critic literar, comentator al prezentului literar si în acelasi timp si istoric literar. A scris si sustinut recent o teza pe care poate a si publicat-o, nu sunt la curent, despre Blecher. Îl avem apoi pe profesorul Antonio Patras, prodecan al Facultatii noastre. De asemenea, si el foarte, foarte cunoscut critic literar. Si, în fine, prietenul nostru, domnul Cassian Maria Spiridon, presedintele Filialei din Iasi a Uniunilor Scriitorilor si director al revistei "Convorbiri literare". Îi multumim si dumnealui pentru faptul ca a acceptat sa ne fie alaturi. Acestea fiind zise, îi invit pe prietenii mei si ai nostri la dezbatere. Probabil ca la început fiecare vorbitor va fi mai emotionat dar, pe parcurs, sa speram ca ne vom dezgheta. Începem, prin urmare, invitându-l pe domnul Afloroaei sa înceapa aceasta dezbatere.

Stefan Afloroaei: Tot alfabetic, dupa cum vedeti. Alfabetul e o fatalitate pentru unii dintre noi. Da! Sa plec de la întrebarea pe care a formulat-o domnul Eugen Munteanu. În ce masura spiritul "Junimii" este înca actual? Eu cred ca este foarte actual, chiar daca m-as gândi la o singura chestiune în aceasta privinta, anume ca e vorba, totusi, de o atitudine propriu-zis critica. Aceasta atitudine este bine configurata în mediul "Junimii" si este mai mult decât actuala; cum sa spun, daca într-o cultura lipseste, nu stiu ce mai ramâne. E importanta aceasta atitudine cu care vin reprezentantii "Junimii", nu ca ar fi lipsit înainte, dar în momentul în care "Junimea" se configureaza, se structureaza altfel si atitudinea critica. Aceasta înseamna, totusi, o anumita maturitate, o anumita distanta în raportarea la propriul lor mediu lingvistic si cultural. Lucrul acesta mi se pare esential. Intelectualul are nevoie tot timpul de o anumita distanta fata de propriul sau mediu cultural, pentru a putea sa vada altfel starile de lucruri, mai atent, mai lucid în ceea ce spune. Sa poti privi la un moment dat lumea de care apartii, lumea simbolica sau culturala, ca si cum ai fi pentru câteva clipe strain acesteia. Or, reprezentantii "Junimii" vin cu aceasta privire mai lucida, mai detasata si, în acelasi timp, mai atenta. Lucrul acesta mi se pare important si, repet, cred ca de la "Junimea" încoace este constitutiv culturii române; am putea judeca diferitele etape ale culturii române în functie de vigoarea acestui spirit critic.

E adevarat ca spiritul critic are modulatiile lui diferite, surse diferite. Ion Petrovici, când vorbeste despre spiritul critic al "Junimii", constata cel putin doua surse ale acestuia. Nu uita sa anunte si o sursa locala, careia îi spune zeflemea, ironie facila sau, mai simplu vorbind, bascalie, proprie comunitatii din acest spatiu; ea poate fi uneori rafinata si adusa la un alt nivel. Exista însa si o sursa mai elaborata, de provenienta occidentala, pentru ca, asa cum s-a spus, multi dintre intelectualii care participau la întâlnirile "Junimii" aveau studii în strainatate. Ca sa amintesc unul singur, Titu Maiorescu a participat la întâlnirile unei societati de filozofie de la Berlin, iar acolo se discuta mult filozofia de orientare hegeliana, nu atât hegelianismul ca doctrina, cât punerea sa în discutie de unii autori realmente radicali, precum Ludwig Feuerbach; reveneau în acelasi timp la Kant, o sursa a gândirii critice în cultura moderna. Nu mai putin la Schopenhauer, în scrierile caruia criticismul mergea catre un scepticism bine marcat. Ce sa mai spun de faptul ca erau atrasi de acei autori care puneau în discutie întreaga cultura filosofica premoderna, precum Auguste Comte sau Herbert Spencer? Acestia considerau ca a trecut deja timpul culturii de factura teologica, mitica, metafizica si a venit vremea când stiintele ar putea salva ceea ce se poate salva în lumea europeana. Or, Titu Maiorescu este receptiv la toate acestea, încât, în întâlnirile "Junimii", o sursa a spiritului critic este de provenienta occidentala. Ceea ce înseamna ca avem de a face cu un spirit critic mai eterogen, e adevarat, greu de vazut în chip unitar, însa foarte important în modelarea unei culturi.

De altfel, ceea ce as vrea sa spun este ca prin "Junimea" spiritul critic se conjuga permanent cu o anumita vointa de formare culturala. Este vizibila aceasta vointa la Maiorescu si la alti intelectuali din cercul "Junimii", nevoia de formare si educare, ceea ce în germana se numeste "Bildung". La vremea lor se discuta mult, de altfel, despre o posibila emancipare sau chiar edificare spirituala a omului, în sensul mai vechi al cuvântului, aproape religios. Vorbind despre spiritul critic si vointa de formare, Maiorescu noteaza la un moment dat, dupa ce pune în discutie institutiile vremii, ca trebuie "mai întâi sa avem un popor cultivat si activ si acest popor îsi va adopta singur formele sau institutiile de care are nevoie". E adevarat ca acest "mai întâi" ar putea fi pus în discutie, dar nu stiu cine ar mai ignora astazi faptul ca avem nevoie de un popor cultivat si activ.

Eugen Munteanu: Multumesc domnului Stefan Afloroaei pentru acest început adecvat de discutie. A fost vorba, ca sa zicem asa, de bazele filosofice ale miscarii care va fi numita "Junimea". L-as întreba acum pe domnul Codrin Liviu Cutitaru cu ce anume vrea sa înceapa, sa se insereze în discutie, ce aspect sau ce componenta doreste sa sublinieze.

Codrin Liviu Cutitaru: Ca sa respect si rigorile unei mese rotunde si ca sa ma plasez si în spiritul critic junimist, as începe cu o mica polemica: formatia mea este de anglist, asa cum a spus deja domnul profesor Munteanu, dar nu sunt strain de românism, în sensul lui larg, întrucât este specializarea mea secundara; prin urmare, sunt, sa spun asa, într-o relatie de interactiune si cu istoria "Junimii".

Mi s-a parut foarte important ca de la bun început sa subliniem un lucru. Domnul profesor Munteanu vorbea despre altruismul fondatorilor "Junimii", domnul profesor Afloroaei evidentia spiritul occidental indubitabil pe care acesti fondatori îl aduc prin formatia lor universitara la Paris, la Bonn, la Berlin, la Heidelberg. Dar as vrea sa adaug - si sper ca vom dezvolta acest subiect - ca intentia principala a grupului fondator al "Junimii" - Carp, Rosetti, Iacob Negruzzi, Maiorescu si Pogor - a fost una politica, iar altruismul pe care-l putem asocia intentiei lor primordiale este altruismul omului politic. Din pacate, multele decenii pe care le-am petrecut în comunism au atenuat într-o oarecare masura informatiile istorice, care se gaseau mai degraba în zonele de nisa culturala, cu privire la activitatea "Junimii", insistându-se, asa cum era conturat spiritul epocii, pe estetic, pe autonomia esteticului, pe marea literatura care vine din activitatea junimista. Lucruri reale. Exista o mare literatura, exista marii clasici care s-au format în interiorul "Junimii" sau pe lânga "Junimea" - si vorbim aici de Creanga, Caragiale, Eminescu. Dar intentia principala a acestui grup fondator a fost una politica. Vita activa era optiunea lor principala: erau oameni de actiune, erau oameni care doreau schimbarea sistemului din interior - asa cum foarte bine a subliniat domnul profesor Munteanu în preambulul discutiei noastre -, dar printr-o interventie directa în sistem. Vita contemplativa este un fel de accesoriu al lor, reprezentând, mai degraba, o constructie care a intrat pe mâna marilor scriitori. În mod fericit, Creanga si Eminescu - Caragiale mai putin ar putea fi integrat aici, el fiind si om de actiune -, ca mari scriitori, au fost exponenti ai ceea ce numim viata contemplativa. Dar grupul fondator a avut o intentie politica. Iar formatia lor occidentala, despre care vorbea domnul profesor Afloroaei, a avut o influenta majora asupra acestei optiuni pe care au îmbratisat-o de la bun început.

Ma bucur ca domnul profesor Afloroaei l-a mentionat pe Hegel. Fara a fi un specialist în domeniu, doream, la rândul meu, sa spun ca filosofia hegeliana este, în mare masura, temelia actiunilor grupului fondator. Singurul care s-a rupt putin din aceasta cutuma filosofica a "Junimii" a fost Eminescu, care a refuzat mereu încadrarea în hegelianism, desi Maiorescu l-a îndemnat în mod repetat prin scrisori, atunci când Eminescu se afla la Viena si la Berlin, sa studieze filosofia lui Hegel. Eminescu a refuzat, astfel încât în viziunea lui asupra lumii nu intra conceptul devenirii, care în filosofia lui Hegel joaca un rol major. De ce am spus ca filosofia hegeliana este cumva temelia actiunii grupului fondator junimist? Pentru ca aceasta filosofie se grefeaza pe o miscare fundamentala care la începutul secolului al XIX-lea cuprinde Europa (revolutia industriala), producând un transfer de mentalitate la nivel continental de la o lume a normei unice - e vorba de monarhiile absolutiste (în mod ironic, Hegel însusi facea parte dintr-un astfel de sistem, monarhia prusaca) - catre o lume a normei multiple, a dialogului democratic, a constructiei unei rigori a competitiei si a renuntarii la vechea lege a ereditatii care guvernase Europa de mai multe secole. Junimistii vin cu o astfel de filosofie, cu o astfel de mentalitate, în interiorul unei Românii autarhice, ei vin cu o cultura sanatoasa, vin cu doctorate, cum spunea domnul profesor Munteanu, vin cu studiile finalizate în marile universitati ale Europei si aduc acest spirit hegelian. Ma gândesc la spiritul din terminologia hegeliana, din lucrarea fundamentala a lui Hegel, Fenomenologia spiritului, acolo unde se vorbeste pentru prima data despre constiinta de sine si despre identitatea perifericului, care îsi articuleaza o viziune clara a intrarii lui în sistem, a patrunderii catre centralitate. Întreg grupul junimist a avut un astfel de profil, un profil al miscarii dinspre periferie, din postura sclavului hegelian, catre centralitate, catre zona de control, de dominare a sistemului. Iar toti acesti cinci membri despre care, probabil, colegii mei vor spune alte lucruri sunt, în primul rând, oameni politici. Si aici îl includ si pe Maiorescu.

Eugen Munteanu: Multumesc domnului decan ca a focalizat discutia exact pe chestiuni importante. As aduce acum din nou în discutie acest spirit critic si l-as întreba pe Bogdan Cretu cum se raporteaza d-sa, ca membru al celei de-a cincea generatii de critici literari români, la spiritul maiorescian.

Bogdan Cretu: Spiritul critic, stim bine, nu începe odata cu "Junimea". Ibraileanu demonstreaza foarte riguros ca spiritul critic începe cu generatia pre - junimista, oamenii aceia care se trezeau într-o Românie în care totul era de construit; România însasi era de construit. Atunci si "Junimea" vine ca o prelungire fireasca a acestui demers. Efectul "Junimea", cu tot ce a însemnat "Junimea" si ce a însemnat spiritul critic trebuie foarte atent amplasat în epoca. Si atunci când vorbim despre actualitatea "Junimii" e nevoie de multa precautie. Sigur ca exact în forma de atunci modelul junimist poate da un imbold, dar este imposibil de decupat de acolo si aplicat aici, din varii motive. Daca specific pasoptismului ar fi, sa zicem, acest efort de a construi lucrurile, de a impune o traditie, pentru ca era nevoie (Kogalniceanu si ceilalti stiu ca nu se poate o cultura nationala fara constientizarea unei traditii de la care sa se porneasca si marele lor efort în directia asta merge), "Junimea" vine si aplica niste criterii riguroase. Titu Maiorescu pare în continuare, în cultura româna, sa se identifice cu modelul criticului, cu toate acestea e cel mai putin critic literar propriu-zis. Titu Maiorescu este în cea mai mica masura un critic literar. Nu e un critic literar, e un ideolog, e un om politic, e orice altceva, dar nu e un critic literar în adevaratul sens al cuvântului. Titu Maiorescu nici nu prea face critica literara. E mai degraba un estetician, e mai degraba un critic de directie, daca vrem, dar nu un critic strict literar, pentru ca activitatea lui critica nu vizeaza numai spatiul literar. El face o critica sociala a institutiilor si asa mai departe. Eu as spune acum ceva care vreau sa fie bine înteles. Titu Maiorescu este... înca nu stiu... a fost foarte multa vreme principalul reper al criticii literare dintr-o fatalitate. E o mare nesansa a culturii române, a literaturii române, ca întotodeauna a fost nevoie sa se raporteze la modelul Titu Maiorescu, Titu Maiorescu însemnând ce? Însemnând rigoare, însemnând criterii, sigur, trebuie sa stim ce e literatura, valoarea estetica si asa mai departe, însemnând efortul de a limpezi lucrurile, de a delimita apa de uscat, de a discerne literatura de maculatura. Titu Maiorescu a fost, cum s -a spus, criticul sanitar. De ce? Asta o putem explica, sigur ca atunci, la jumatatea secolului al XIX -lea, era nevoie. De asta cred eu ca si influenta culturii germane a fost foarte bine venita. Era nevoie de lucruri precise, riguroase. Daca le privim astazi, cumva trebuie sa recunoastem si asta, programul lui Titu Maiorescu e totusi destul de rigid. Dar era nevoie si de rigiditatea asta atunci. Era nevoie ca lucrurile sa se strânga. Era nevoie de o definitie, fie si destul de restrânsa, de pedagogica, a domeniului literar. Dupa aceea, la începutul secolul al XX-lea sa nu uitam ca literatura..., asta e asa, o utopie pentru naivi, ca literatura nu are nicio legatura cu tot ce se întâmpla în jur... ca e discursul pur în turn de fildes. Da de unde! Literatura raspunde într-o foarte mare masura unor presiuni, unor tensiuni, unor nevoi de ordin civic, social, politic, ideologic si asa mai departe. Or, literatura româna întotdeauna a functionat sub aceasta presiune. Sigur ca modelul Maiorescu a trebuit sa fie reactualizat imediat dupa aceea. Traiam înca sub spectrul acesta al Unirii, visam la România dodoloata. Sa nu uitam ca azi poate par vorbe mari, dar ce înseamna constiinta nationala si toate lucrurile alea... au fost formate, s-au cristalizat sub influenta discursului literar. Pasoptistii asta au facut, dupa ei samanatorismul asa se justifica, poporanismul asa se justifica, literatura din Ardeal, care ramâne cantonata în zona asta o perioada poate prea lunga pe gustul unora... poate tot asa se justifica. Si atunci sigur ca era nevoie de reactualizarea modelului Titu Maiorescu. Era nevoie, sa reamintim ca es teticul trebuie socotit principalul criteriu de evaluare. Sigur, lucrurile acestea etice, etnice, specific nationale, sunt niste valori foarte bune, dar nu asta face literatura. Sa nu uitam ca dupa ce lucrurile încep cât de cât sa intre în normal în perioada interbelica, primul lucru, primul model pe care ideologia comunista tine sa-l treaca la index este modelul Titu Maiorescu. Adica, iarasi cel care sustinea arta pentru arta, estetic în primul rând, literatura nu trebuie întinata cu astfel de mesaje marginale specificului ei. Si totusi, literatura nu se poate debarasa cu totul de alte valori. Ea e un foarte bun canal si pentru alt gen de valori etice, politice, ideologice, filosofice. Nu am sa uit niciodata un articol de un penibil exemplar al Georgetei Horodinca, care combate teoriile lui Titu Maiorescu cu exemple din poezia lui Beniuc. În cele din urma, Maiorescu, spasit, îsi pleaca fruntea, rusinat, si pleaca. "Da, nu mai e vremea mea". "Adio, domnule Maiorescu", ajunge sa spuna trufasa Georgeta Horodinca... si domnul Maiorescu, rusinat, se retrage si mai ca se lasa convins de valabilitatea noiii ideologii care a înlocuit estetic. Nu era momentul pentru spiritul critic al lui Maiorescu. Eu asta încerc sa spun. E o fatalitate pentru cultura româna ca modelul Maiorescu revine periodic, catot e nevoie de modelul Maiorescu, pentru ca modelul Maiorescu functioneaza într-o perioada de criza. Într-o perioada normala nu am avea ce face cu el. Maiorescu ce face? Vine si spune niste lucruri de bun-simt, aproape truisme, adica aminteste ca prima grila de lectura a unui text literar este cea estetica. Sigur ca da, dar de ce întotdeauna e nevoie sa reactualizam acest program? Pentru ca se uita. Pentru ca lucrurile normale se uita. Pentru ca ne dam seama ca literatura româna, cultura româna nu a functionat aproape niciodata într-un ritm normal. Întotdeauna a fost nevoie sa faca fata unor astfel de presiuni: si în timpul junimistilor, si imediat dupa, România care se construia si îsi construia institutiile, si în timpul comunismului, si dupa '90... as spune. Si dupa '90 a fost nevoie, acum cred ca lucrurile totusi s-au calmat. Acuma as mai raspunde... a fost nevoie la un moment dat de calm. Titu Maiorescu are o structura - totusi cu toata firea lui polemica - calma, echilibrata. E cel care vine si pune lucrurile în casutele lor. Cu asta am sa închei. Nu stiu daca mai e posibila o reactualizare... nu stiu daca o "Junime" ar mai fi posibila. Si Slava Domnului ca nu mai e posibila, nu mai are nimeni autoritatea de a veni si de a oferi tablele legii si de a indica directia. Totusi, literatura româna, cultura româna a experimentat destule. Cred ca acum putem discuta de pluritalitatea directiilor, nu de una singura. Cred ca unele lucruri deja functioneaza. Nu e nevoie sa le reinventam, sa le punem pe roti de fiecare data. Eu sper sa ajungem firesc la momentul în care Titu Maiorescu sa fie un capitol de istorie literara pe care sa-l admiram pentru rolul lui decisiv din momentul respectiv, sa nu mai fim nevoiti sa ne revendicam la infinit, sa facem opera sanitara întotdeauna, sa restabilim bunul-simt. De fapt, Titu Maiorescu asta face. Cam atât. Sigur o sa mai intervin...

Eugen Munteanu: Multumesc, Bogdan Cretu. Cele spuse, foarte interesante, îmi permit sa fac câteva disocieri. Si îmi vor lua câteva minute sa le formulez. Este adevarat, o "Junime" nu mai este poate actuala, nu mai este necesara. Dar eu cred ca spiritul junimist, în ce are el mai constant, este întotdeauna necesar. Prin aceasta, sa zicem, constanta a spiritului junimist eu înteleg un complex care include responsabilitate publica, spirit critic permanent, curaj civic. Sa nu uitam ca Maiorescu vine cu tovarasii sai într-un moment în care societate româneasca culta si activa era dominata de modelul liberal, de modelul, cum sa spun, revolutionar francez. Maiorescu si tovarasii sai propun alternativa conservatoare, constructiva, care presupune o refacere din interior a societatii, care se bazeaza în mod constant pe ipoteza critica, mai bine spus pe o constanta ipostaziere critica. Sa nu uitam ca într - un fel de cheie, sa-i zicem freudiana, Maiorescu îsi ataca în fond parintii. Parintele sau direct, Ioan Maiorescu, era, de fapt, ca multi dintre intelectualii epocii, un om de orientare latinizanta. Titu Maiorescu, om cu o educatie îngrijita, obtinuta la un celebru colegiu din Viena, era impregnat de cultura clasica! Cu toate acestea, el militeaza pentru un model în aparenta facil în comparatie cu al înaintasilor latinizanti si puristi. De exemplu, în critica formelor lingvistice, în critica formelor juridice, în critica formelor literare, Maiorescu opteaza, paradoxal, pentru modelul popular, nu pentru modelul construit-etimologizant al "parintilor" sai. Principalii sai "cai de bataie" vor fi tocmai latinistii ardeleni. Sa nu uitam ca , daca scriem limba româna cum o scriem, astazi o datoram tot lui Maiorescu, prin aceea ca propunerile ortografice din 1904, precedate, de fapt în 1883, facute de Maiorescu în Academia Româna, au determinat configuratia actuala a grafiei românesti, a ortografiei românesti, a constructului stilistic al limbii academice de astazi. Alternativa ar fi putut sa fie, si istoria o dovedeste ca a si fost, în Grecia, de exemplu, victoria modelului celuilat, a celui purist. Cum în Grecia am avut de a face timp de 150 de ani cu o diglosie institutionala, doua limbi literare si doua literaturi, cu doua niveluri distincte, asa ceva ar fi fost posibil si la noi. Eu spun adesea în gluma ca la noi modelul acesta nu a fost posibil datorita faptului ca românul e mai lenes decât grecul si nu s-a îndemnat prea mult la învatarea latinei, cum au facut grecii pentru limba lui Homer.Vreau sa spun ca, la un tip cu formatie clasica cum era Maiorescu, optiunea sa critica pare sa fi mers spre ceea ce pare în aparenta mai facil. În ce ma priveste, ca filolog, eu sunt un om realist, dar înteleg parerile de tipul celor profesate de exemplu de Ioan Oprea, colegul nostru de la Institut, care are acest tip de nostalgie si spune ca ar fi fost mai bine daca Maiorescu tacea din gura si lasa directia ardeleana, directia etimologista, sa se impuna în cultura româneasca! Sigur ca putem accepta, fie si asa, nostalgic, aceasta pozitie! Ce, ar fi fost rau sa fi avut o limba mult mai latinizanta, mai impregnata de latina decât este ea în prezent?

Revin, deci! Este evident ca Maiorescu înseamna realism. Mentorul "Junimii" si-a dat seama ca societatea româneasca are nevoie, de fapt, de o reforma din interior. Acest spirit si aceasta convingere cred ca a fost, într-un fel, permanenta. Într-adevar, este vorba de critica de directie în literatura, critica de directie în configurarea politicilor lingvistice, e vorba de o critica constructiva a sistemului politic. Nu întâmplator, poate, Maiorescu a fost prim-ministru într-unul dintre cele mai fericite momente din istoria României, într-un moment când României i-a fost dat sa joace rolul activ al unui arbitru geopolitic local. Se stie - si istoricii (avem câtiva aici) pot confirm -, în cele doua razboaie balcanice de la începutul secolului XX, România a jucat rolul de arbitru, iar Maiorescu era prim-ministru. Prin urmare, realismul, spiritul critic ar fi constantele centrale ale maiorescianismului. Ma întreb asadar: nu mai avem nevoie de spirit critic astazi, când ne zbatem, ca sa nu spun ne balacim, în aceasta groaznica lipsa de criterii?

Codrin Liviu Cutitaru: As dori sa aduc o completare. Ideea conservatorismului junimist despre care se vorbeste de atâta vreme cred ca trebuie privita nuantat. În capitolul sau asupra "Junimii", G. Calinescu face o observatie care pare paradoxala, dar care acopera, zic eu, realitatea în privinta acestui subiect. El spune ca junimistii, cel putin fondatorii junimismului, erau aripa de stânga din interiorul conservatorismului european, lucru care mie mi se pare important. E foarte greu sa-i vedem pe acesti junimisti cu doctorate în marile centre universitare ale Europei ca fiind o societate închisa. Cred ca ei au practicat - si poate vom dezvolta acest subiect - ceea ce s-ar putea numi deschiderea prin închidere, care este de fapt definitia prin excelenta a formei fara fond. De fapt, aici, si nu în practica lor de deschidere, apare conservatorismul junimist. Continuatorul lor cel mai important în cultura moderna româna este Eugen Lovinescu, cu teoria sincronismului - predat, din nefericire, cel putin pe vremea când eram eu elev, cumva unilateral. Se spunea despre Lovinescu - si generatia mea a cam ramas cu ideea aceasta - ca el dorea o deschidere nenuantata catre formele de emancipare culturala din Occident si ca, pâna la urma, sincronismul transmite exact acest mesaj. Heliade Radulescu spunea pe vremuri: ,,Din traduceri veti construi o cultura". De fapt, Lovinescu vorbeste de sincronism si diferentiere, care este exact teoria deschiderii prin închidere. Practici sincronismul, dar numai pâna la punctul în care continutul identitatii tale, al autenticitatii tale culturale, ramâne nealterat. Voiam sa aduc aceasta completare la observatiile interesante facute de domnul profesor Munteanu, pentru ca exista cumva tendinta de a vedea în conservatorismul junimist o forma de închidere, o forma de claustrare în interiorul unei culturi, fara intentie, fara dorinta de emancipare.

Eugen Munteanu: Da, multumesc! Îl invit sa ia cuvântul pe domnul Doris Mironescu.

Doris Mironescu: Ceea ce am eu de zis se leaga bine de ceea ce au zis invitatii la aceasta discutie, anume as fi de acord - bineînteles, cum sa nu? - cu activitatea vesnica a spiritului critic... n-o sa ne putem vreodata descurca fara el... E limpede, asa cum a spus Bogdan Cretu, ca în momentele de criza în care spiritul critic nu mai functioneaza sunt si dezastre, de obicei politice. Pe de alta parte, daca accept ideea realismului junimistilor si a lui Maiorescu în primul rând, nu cred ca se poate sustine ca junimistii au recurs la "bun-simt" în ratiunea lor critica si ca trebuie sa acceptam tezele lor ca fiind firesti, naturale, cum sa spun, în ordinea fireasca de crestere a culturii române ca un organism, asa cum ei însisi spuneau din când în când, conservatori adepti ai conceptiei organiciste despre stat, cultura, civilizatie. Nu! În fond, junimistii sunt creatorii nu doar ai unei literaturi remarcabile care este pâna la urma chiar epoca de clasicitate a literaturii române, ci ai unui discurs cultural fundamental, un discurs cultural cu puternica rasfrângere ideologica, cu expresie politica în junimism, asa cum se stie, dar nu numai acolo. Pâna la urma, discursul cultural nu este doar text scris. El contine si o retorica a gesturilor, a actiunii, actiune care trebuie urmarita pe parcursul câtorva decenii si Maiorescu, de pilda, atunci când îsi va reedita volumele sale critice, sa zicem, va avea grija sa sublinieze ca n-a schimbat aproape nimic din ideile sale emise la 1867, de exemplu, nici macar în 1908 când îsi editeaza pentru a treia oara Criticele. Este expresia unei dorinte de a sublinia ca nimic nu se schimba, ca acest discurs al sau emis în conditiile istorice, politice care se stiau, de la 1860, ramâne la fel de valabil, la fel de întemeiat... pentru ca e ancorat, se vede, în adevaruri universale de neschimbat, ramâne valabil si trei, patru decenii mai târziu, lucru care totusi nu trebuie sa fie luat de bun. Este rezultatul unei actiuni de revrajire a publicului care a prins... a prins foarte bine. Maiorescu, uitam adesea sa spunem asta, este un scriitor talentat remarcabil ca eseist în latura academica, dar asta nu înseamna ca textele sale nu reprezinta si propuneri de idei, ba chiar propuneri de idei foarte originale, care în repetate rânduri vor rupe cu traditia existenta la acea data. Polemic, pe fata, sau alteori prin simpla afirmare a naturaletii, a "bunului-simt" al acestor idei care de fapt nu sunt atât de pline de "bunsimt" cum se crede.

Exista, de asemenea, si o retorica ce consfinteste statutul de clasicitate, de autoritate, de îndreptatire ca diriguitori culturali a junimistilor si de care a beneficiat foarte mult literatura citita la "Junimea" si publicata în "Convorbiri literare". Centralitatea pe care Maiorescu în primul rând si junimistii în general au stiut sa o dea ideilor lor, ideaticii junimiste, ideologiei junimiste însesi, pe care au facut -o a fi însasi ideea fundamentala, funciara a culturii române a servit si literatura scrisa de catre marii scriitori ai acelei perioade. Nu se poate contesta vreodata faptul ca Eminescu, Creanga, Caragiale sunt niste scriitori extraordinari, niste mari artisti ai cuvântului. Pe de alta parte, însa, opera lor este si parte a acestui discurs cultural junimist, parte a unui discurs despre identitate, de pilda, despre ce înseamna a fi român. Nimeni nu poate sa spuna: ,,Nu vorbeste Caragiale despre asta, sau Creanga...". Ei o fac, fireste, în moduri aparte, foarte rafinate, extrem de spectaculoase stilistic. Deocamdata atât...

Eugen Munteanu: E foarte interesant ceea ce spui. Ma gândeam acuma ca putem stabili o relatie de inerenta. Nu este întâmplator faptul ca la "Junimea" au aparut cei mai mari patru scriitori români ai secolului al XIX -lea, cei mentionati, adica Eminescu, Caragiale, Creanga si Maiorescu însusi. Nu e întâmplator faptul ca, într-un nucleu de acest tip, ceva trebuie sa existe, un fel de relatie foarte adânca si misterioasa de determinare. Ma mai gândesc apoi, când vorbesc despre realismul maiorescian, la acest lucru într-un spirit oarecum paradoxal, fiindca Maiorescu însusi este si el un om al paradoxurilor. El, omul care vorbea perfect germana si care si-a scris teza de doctorat în germana, militeaza împotriva exceselor germanizarii limbii în jurnalele din Ardeal! Face deci acest lucru în numele unui ideal al simplitatii si al clasicitatii! Putem identifica tot felul de asemenea trasaturi si de fapte ale unei personalitati uneori paradoxale...

Sa-l ascultam si pe domnul Antonio Patras, sa vedem ce are de spus ca o prima interventie.

Antonio Patras: În continuarea a ceea ce ati spus legat de simplitate, firesc, bun-simt, trebuie precizat ca junimistii au fost acuzati de reprezentantii miscarii anterioare, pasoptiste, de fractiunea libera si independenta, de ignoranta. Timotei Cipariu, de pilda, îl sanctioneaza foarte dur pe Maiorescu, spunând ca de aceea "i -a venit bine" sa sustina principiul firescului, al simplitatii, pentru ca nu cunoaste cu adevarat, în detaliu, trecutul nostru istoric. Iar legat de an tologiile de poezie pe care le alcatuiau junimistii, cercetatorii au semnalat, evident, faptul ca în acestea nu erau incluse neaparat textele cele mai valoroase, ci în primul rând cele care slujeau spiritului polemic maiorescian. De ce pornesc, în interventia mea, de la aceasta observatie? Pentru ca va marturisesc ca, în scoala, gruparea junimista era mitizata. Rolul "Junimii" în societatea româneasca era prezentat fara o buna apropiere de realitatile momentului, scoala româneasca (trebuie s-o spunem) anulând legatura dintre discursul critic, literar-estetic si discursul de factura cultural-istorica. Din cauza excesului de sociologism din anii '50 s-a trecut la un exces contrar, de absolutizare a valorii intrinsece a textelor analizate în sine, fara aceste legaturi contextuale, care pâna la urma sunt esentiale în definirea conceptului de literatura.

Voiam sa adaug ceva si la cele spuse de domnul profesor Codrin Liviu Cutitaru legat de ideologia junimistilor. Ei au reprezentat liberalismul conservator la noi, adica au mediat între liberali si conservatori, au optat pentru calea de mijloc în politica si pentru realism politic, pentru ceea ce în spatiul german se numeste Realpolitik. De aceea au fost acuzati de versatilitate, de imoralitate, pentru ca gruparea lor a migrat când spre conservatori, când spre liberali, în functie de împrejurari, iar gruparea junimista s-a destramat, sa nu uitam lucrul acesta, atunci când Maiorescu - ajuns prim-ministru si ministru de externe, când a prezidat Pacea din Balcani, din 1913 - a tradat o prietenie de decenii: prietenia care-l lega de colegul sau junimist Petre P. Carp, adevaratul politician al "Junimii" si cel care a ramas consecvent doctrinei formulate înca din tinerete.

Ca personalitate publica, Maiorescu sustinea ca trebuie sa întelegem lucrurile nuantat. Exista câteva carti aparute dupa 1989, care au rediscutat rolul "Junimii" în istoria culturala a României moderne si pe care nu pot sa nu le semnalez. E vorba în primul rând despre culegerile de studii ale lui Sorin Al exandrescu Privind înapoi, modernitatea si Paradoxul român, apoi o carte care a stârnit vâlva, dar care a adus un real beneficiu revizitarii lucide a trecutului nostru - e vorba despre cartea lui Sorin Adam Matei Boierii mintii, care face legatura între grupul de prestigiu diriguit la noi dupa 1989 de Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si ceilalti intelectuali care s -au erijat în postura de oameni de elita, si trecut, si junimisti. În mod foarte interesant, junimistii - spune, pe buna dreptate, Sorin Adam Matei - au reprezentat la noi primul grup de prestigiu. Ce înseamna asta? Ca în România moderna, în România secolului al XIX-lea, au coexistat doua tipuri de structuri: o structura sociala de tip premodern si una de tip modern. În absenta unei clase de mijloc, intelectualitatea si-a asumat la noi rolul acesteia, ca burghezie, astfel încât liberalismul românesc a fost întotdeauna unul de tip conservator, si cel pasoptist (pentru ca pasoptistii preamareau rolul eroilor în educarea maselor, rolul geniului, în fond al intelectualului care trebuie sa educe masele, poporul fiind privit ca o entitate inferioara în raport cu intelectualitatea), si cel junimist (pentru ca în perioada aceasta se continua de fapt liberalismul de tip conservator pasoptist, junimistii erijându-se si ei într-o casta conducatoare). Asadar, în perioada "Junimii", intelectualitatea se impune pe scena culturii românesti ca grup aparte.

Un alt lucru foarte interesant pe care as vrea sa-l aduc în discutie: se formuleaza principiul autonomiei esteticului, literatura începând sa fie judecata în sine, fara a fi valorizata prin mesajul ideologic pe care îl produce. E celebra în acest sens replica lui Maiorescu: "Ce are a face literatura cu politica?". De fapt, autonomismul estetic - si Sorin Alexandrescu a formulat foarte bine ideea - reflecta o forma de gândire de tip liberal, individualist. E vorba de întelegerea gratuitatii artei, care începe sa fie consumata în sens burghez, ca produs de larga circulatie, si aici iarasi au intervenit junimistii si au impus niste criterii - cum spunea si domnul profesor Eugen Munteanu la începutul acestei dezbateri -, încercând sa educe gustul publicului. Când junimistii au initiat la Iasi prelectiunile, ei au pornit de la premisa ca poporul e necultivat, iar lor, intelectuali scoliti în Occident, le revine misiunea de a educa masele - un reflex de tip conservator, caracteristic liberalismului de tip elitist, care acorda intelectualilor un rol foarte important în societate. E limpede, pe de alta parte, ca aceasta casta a intelectualilor a vizat la noi si puterea politica. Maiorescu însusi, desi sanctioneaza învatamântul umanist - a pledat frecvent în parlament pentru desfiintarea conservatoarelor, a universitatilor, a catedrelor adversarilor politici de la Iasi -, a sustinut în schimb înfiintarea scolilor primare la sate si învatamântul real. El spunea ca România se va moderniza doar atunci când vom avea o masa cât de cât cultivata, când poporul se va lumina - ideal al lui Maiorescu ce va fi continuat si de poporanism - si când, în sfârsit, evolutia societatii noastre va permite importul masiv de forme straine. Maiorescu a pledat asadar împotriva învatamântului umanist, sustinut, spunea el, de o clasa parazitara - e vorba de proletariatul intelectual, dar si de birocrati si avocati, casta din care Maiorescu însusi a facut parte, renuntând, între 1871 si 1885, la postul de profesor universitar. Casta avocatilor este produsul direct al formelor fara fond, spune Maiorescu, pentru ca avocatii dau legile si tot ei le interpreteaza si astfel calea abuzurilor de tot felul e deschisa, intelectualii începând sa joace în stat un rol -cheie. De aici legatura foarte periculoasa, zic eu, între literatura si politica: când intra în politica, intelectualii o fac ca niste tehnocrati, iar jocul politic începe sa se schimbe. De fapt, intelectualii estetizeaza jocul politic, îl transforma într-o arta, iar acesta înceteaza a mai fi o dezbatere cinstita între clase sociale cu interese diferite, cum ar trebui sa fie într-o situatie normala. Intelectualii, cumva într-un mod parazitar, îsi aroga un drept pe care nu-l au de fapt.

Eugen Munteanu: Da, de acord, sunt foarte interesante. Dintre foarte multele propozitii provocatoare pe care le-a rostit Antonio Patras, înainte de a da cuvântul unui scriitor autentic sa-si spuna parerea, as relua una. Întâi si întâi, e vorba despre o componenta utilitarista a gândirii maioresciene care venea de fapt din experienta lui germana. Maiorescu ar fi trebuit sa fie probabil mai degraba inginer si mestesugar decât avocat si profesor. Înca o componenta paradoxala! În schimb, judecata ta provocatoare despre ce cauta intelectualii în politica cred ca merita o nuantare, o reactie. Si anume, s-ar întelege ca nu prea este legitima intruziunea politica a intelectualilor, care nu fac decât sa tulbure apele prin estetismul lor. Eu as nuanta. N-am citit din nefericire cartea lui Matei pentru ca n-am dat peste ea, nu pot sa judec tezele sale. Cred însa ca, atâta timp cât nu este institutionalizat, nu este sustinut de structuri politice, bancare, de influenta, un grup care se impune numai prin propria autoritate intelectuala este legitim! Daca ceva nu ne place, suntem liberi sa cream alte directii, alti poli de influenta! Cred ca, de altfel, nici Maiorescu nu si-a propus niciodata în mod constient si programatic sa creeze un unic pol de influenta intelectuala, culturala, politica etc.

Antonio Patras: Nu a fost în intentia mea sa afirm ca nu este legitim, ci doar ca trebuie sa ne întrebam foarte serios care este menirea intelectualui. Si poate ca, într-adevar, nu este doar aceea de a cerceta din turnul de fildes trecutul si a crea opere nemuritoare.

Eugen Munteanu: Nu, dar Maiorescu a reusit sa ajunga prim-ministru. Unde n-ar reusi si un intelectual de astazi sa ajunga prim-ministru?! Ne mai putem imagina astazi un asemenea parcurs? Un intelectual autentic, de directie, sa ajunga, fie si macar pentru scurta vreme, prim-ministru este semnul, dupa parerea mea, al sanatatii unei societati, recte al societatii românesti, din primele decenii ale secolului al XX-lea, deci al unei sanatati politice, care a permis ca un intelectual autentic sa ajunga la vârful puterii. Acum, îi ofer cuvântul invitatului nostru, dl Cassian Maria Spiridon, critic literar, scriitor el însusi, autentic si prin sine, si prin pozitia sa de reprezentant al scriitorilor, sa încerce sa ne spuna în ce masura spiritul junimist mai este sau a fost sau va mai fi, prezent, activ, acceptat, de catre scriitori. În fond, a fi scriitor ramâne o treaba individuala, esti scriitor pe cont propriu, nu te numeste sau nu te desemneaza cineva anume. Totusi, cum s-a spus deja, cam toti colegii mei au spus lucrul acesta, modelul maiorescian era destul de restrictiv. Daca este absolutizat, principiul primatului esteticului te poate conduce sa esuezi pâna la urma într-o nisa necritica, asa cum s-a întâmplat în timpurile cele mai aspre ale comunismului. Ca sa ne exprimam colocvial, stai frumusel în banca ta "estetica", iar nea Nicu si ai lui sunt în fond multumiti ca tu vorbesti doar despre "valorile estetic", atunci când tara arde, nu? Domnule Cassian Maria Spiridon, aveti cuvântul.

Cassian Maria Spiridon: Da, va multumesc. Au fost puncte de vedere foarte multe si foarte sanatoase, cred eu. As vrea sa încep prin a puncta ca, în decembrie 1862, Maiorescu este numit la Universitatea din Iasi. La începutul lui 1863, Maiorescu îsi începe vestitele prelectiuni. În toamna lui 1863, în octombrie-noiembrie, vine si Negruzzi... Vine în Iasi, îl cauta pe Maiorescu la Universitate, se întâlneste cu ceilalti, cu care va forma ceea ce s -a numit, a constituit, "Junimea". În februarie 1864 are loc, practic, o prima întâlnire, la Maiorescu acasa, la care participa cei patru si Titu Maiorescu, al cincilea, pentru a asculta o traducere shakespeariana a lui Petre Carp. Atunci realizeaza ei ca sunt un grup, si, povesteste Negruzzi (mai ales dupa întâlnirea în cadrul careia Rosetti si -a tinut prelectiunea prin cele doua cuvinte "Onorat auditoriu", "Onorat auditoriu", dupa care s-a oprit, nu a reusit sa graiasca mai departe din prelectiunea sa), cu totii erau demult preocupati sa dea un nume "Junimii": se gândeau la "Ulpia Traiana", la "Ulpia", ma rog... pâna la urma Theodor Rosetti, cel care gafase la momentul când trebuia sa-si tina prelectiunea, zice: "Baieti, va dau eu numele...". Si le spune "Junimea", si "Junimea" va ramâne numele care va da directia în cultura nationala. Dupa un timp - ei se întâlneau în fiecare vineri -, au concluzionat ca trebuie sa se nasca o revista care sa aiba un program pozitiv, care sa afirme ceea ce-si propun sa realizeze organic în cultura nationala si în politica româneasca, pentru ca, indiferent ce am spune, ei au fost, cu totii, ministri, prim-ministri, sefi ai Camerei legislative, primari de Iasi. Ei au avut întelepciunea de a nu amesteca politica si activitatea culturala, mai ales în cadrul "Junimii". În februarie 1867, la una dintre întâlnirile "Junimii", se propune nasterea unei reviste, ceea ce avem acum, "Convorbiri literare". Negruzzi avea 23 de ani. A fost o întâmplare fericita ca Negruzzi a preluat aceasta revista, probabil ca nici un altul n-ar fi reusit sa o aduca la nivelul la care era revista si a fost în perioada cât a condus-o el. Au cazut de acord si l-au numit, stim povestea... Ceea ce este de remarcat legat de amestecul politic, la doi ani dupa ce revista "Convorbiri" era deja recunoscuta si capatase oaresice prestigiu în spatiul românesc, fiind o perioada de alegeri, de probleme politice, ei au propus ca revista sa devina un organ politic. Interesul era ca revista sa se transforme într-un fel de convorbiri politice, cum au facut dupa '90 câtiva colegi de-ai nostri. Au supus totusi discutiei în cadrul Societatii si s-a votat daca revista "Convorbiri literare" sa devina sau nu organ politic. Adevarul este ca erau jumatate-jumatate cei care au votat, Maiorescu a înclinat votul ca revista "Convorbiri literare" sa ramâna pe acelasi program. Si în felul acesta au scapat de politizare. Rezultatul: publicatia pe care au scos-o ei dupa aceea a fost o alta publicatie politica, care în doi ani a disparut. "Convorbiri literare" - iata se apropie de 150 de ani si speram sa nu dispara - si datorita dumneavoastra, tuturor, celor care publicati în revista.

Eu cred ca nevoia de Maiorescu este permanenta. Si, un exemplu, de ce e nevoie de Maiorescu? Daca în Transilvania, în perioada respectiva, latinizarea, Scoala Ardeleana, încercarea de a latiniza excesiv limba era scuzata de faptul ca provincia se afla sub ocupatie si trebuia cumva sa se detaseze de unguri (n-are rost sa discutam ce se întâmpla politic atunci), acum, în Basarabia, avem o situatie asemanatoare, au avut-o si, slava Domnului, este mai bine, faptul ca au fost sub ocupatie bolsevica, aparatorii limbii au aplicat un program mai putin estetic si mai putin maiorescian. Acum, Maiorescu a reusit si în Basarabia sa readuca în marginile esteticului activitatea lor literara.

Eugen Munteanu: Multumesc foarte mult pentru aceasta interventie. Stimati colegi, suntem cam la jumatatea dezbaterii noastre. Colegul Codrin Liviu Cutitaru îmi sugereaza ca am putea cere si reactii din partea publicului. Fireste ca o vom face! Deocamdata, propun o a doua runda de interventii, în care fiecare dintre noi sa aiba reactii la unele din ideile deja expuse, sa-si continue sau sa-si adânceasca eventual ideile la care a reflectat anterior. Noi stabiliseram un program destul de precis, numai ca, sarind de la una la alta, probabil ca a iesit pâna la urma ceva mai organic si mai atractiv. Deci, domnule Afloroaei, va invit la o a doua interventie.

Stefan Afloroaei: Voiam sa revin la o chestiune care a fost amintita în câteva rânduri, si e bine ca s-a întâmplat acest lucru. "Junimea" este o societate culturala, dar în sensul mai larg al cuvântului. Sorin Alexandrescu - a fost pomenit astazi - constata foarte bine ca acolo se configureaza un discurs politic si cultural. Si are în vedere, sa spunem, "Junimea" ca grupare politica, ideologie, grup de presiune de natura politica. Exista asa ceva si lucrul e evident. Chiar si atunci câ nd cineva nu participa direct la activitatea politica, în sensul restrâns al cuvântului, el poate totusi sa faca politica culturala. În momentul în care te pronunti într-o chestiune ce priveste spatiul de convietuire, unul deopotriva cultural, literar si de educatie, în momentul acela te anunti deja ca om al cetatii, ca om politic, deci faci "politica" într -un sens mai larg. E adevarat ca noi uzam frecvent de acest termen într-un sens restrâns, când spunem, de pilda, ca unii sunt oameni politici, fac politica, iar ceilalti sufera pe margine, însa ar trebui sa vedem cum fiecare om în parte se exprima si ca om politic, în sensul grecesc al cuvântului, orice om este în chip fatal un "vietuitor politic". Nici nu îmi imaginez cum ar putea cineva sa apara altfel. Asadar, "Junimea" este si o societate politica, are o ideologie a ei, eterogena, dar evidenta. E admirabil textul lui Sorin Alexandrescu, care constata mai multe cercuri ale acestei ideologii, executanti, guvernatori, conducatori, constata în acelasi timp ca unii pe care noi îi consideram cu adevarat valorosi - vorbim acum de marii nostri clasici - erau acolo niste bieti marginali, excentrici, în sfârsit, ei faceau excelent ce faceau ca scriitori, dar pe scena ideologica respectiva fie erau absenti, fie nu le pasa, fie nu prea veneau la întâlniri, ironizau..., cam asta era situatia lor. E foarte interesant ce s-a petrecut atunci, "Junimea" fiind deopotriva o societate mondena, astazi au fost amintite deja câteva elemente din viata lor mondena! Sa nu credem ca ei acolo doar discutau sobru si - într-o maniera solemna sau, cum sa spun, angelica - emiteau idei cu caracter universal... Glumele si tot felul de chestiuni ludice erau la zi, jocuri de societate si multe altele.

Este în acelasi timp si o societate filosofica. Surprinzator pentru mine, faptul acesta a fost invocat destul de mult pâna pe la 1940, însa nu se mai discuta aproape deloc dupa razboi. A fost o societate filosofica si stiintifica în sens propriu, întrucât si-a propus sa cunoasca si sa discute ideile timpului, sa le aduca în spatiul comunitar de viata. De ce spun ca era o societate filosofica în sens propriu? La timpul respectiv, în Occident, filosofia era întâlnita sub cel putin doua acceptiuni. O acceptiune, de la care nu cred ca ar trebui sa abdicam vreodata, priveste întelegerea de sine a omului. În masura în care cineva cauta sa vada ce se întâmpla cu el, sa înteleaga ceva cu privire la sine, daca detine sau nu unele criterii, atunci manifesta o atitudine filosofica. E vorba asadar de reflectie filosofica. Când Maiorescu discuta despre o anume directie în cultura româna de atunci, delimitând-o cu atentie si cautând sa descrie o alta posibila, reflectia sa este de natura filosofica. O alta acceptiune priveste filosofia elaborata teoretic, în sens doctrinar, precum filosofia lui Hegel, a lui Schelling sau a lui Schopenhauer. Doar ca, sa nu uitam, în istoria culturii filosofice, doctrinele reprezinta de fapt exceptiile, chiar daca în mod obisnuit suntem tentati sa gândim exact pe dos. Kant avea dreptate sa spuna ca mai nimeni nu scapa de unele întrebari de natura filosofica, speculativa. Or, junimistii stiau foarte bine ce înseamna modul filosofic de gândire, filosofia ca întelegere de sine, reflectie cu privire la propriul loc si destin, la ceea ce ai de facut sau la unele repere posibile... Ei stiau ca, în absenta unei atitudini filosofice, o cultura nu se trezeste, nu e treaza. E adevarat ceea ce ati spus la un moment dat: ei aduceau în discutie multe chestiuni de bun-simt, numai ca, în momentul în care o comunitate se îndeparteaza de bunul-simt, bunul-simt apare el însusi paradoxal. Exista o carte despre bunul-simt ca paradox, un titlu excelent. În momentul în care uitam lucrurile simple, adevarurile simple, acestea devin marile noastre paradoxuri. Si atunci, trebuie într-un fel sau altul sa ne trezim, sa revenim la ceea ce e simplu si firesc în viata noastra.

Sa spun câteva cuvinte cu privire la cultura filosofica în al doilea sens, doctrinar. Aproape uluitor, momentul junimist cred ca este unul din cele mai fericite din toata cultura româneasca. Exista cel putin doua nume mari, filosofi situati si astazi printre cei mai valorosi ai timpului: A.D. Xenopol si Vasile Conta. Vasile Conta este un filosof pur-sânge. Sa nu uitam ca a murit la 37 de ani. Când avea în jur de 33 de ani, a scris câteva carti, Teoria fatalismului, Teoria ondulatiunii universale, Încercari de metafizica, Bazele metafizicii, care au fost traduse în franceza; citea în engleza, stia bine franceza, parea putin strain de cultura germana, nu întâmplator Maiorescu nu prea agrea modul sau de a gândi; de fapt, nu stiu în ce masura Maiorescu era sensibil la ceea ce spunea Conta, dar cartile lui au circulat în Occident, în Belgia, Franta, Italia, si exista mai multe scrisori ale unor autori straini, filosofi si savanti, precum Darwin, care îl socoteau unul dintre cei mai originali filosofi ai timpului. Ideile sale au constituit subiectul unor teze de doctorat în strainatate, au intrat în dictionarele straine, fiind luate în calcul în mediul occidental. Daca o sa ma întrebati care este al doilea filosof român care a avut o soarta asemanatoare, nu voi sti ce sa spun. Mi-e teama ca este singurul. În momentul în care a izbucnit în lume, cultura filosofica româneasca a dat un nume teribil, ca si cum momentul respectiv ar fi fost paradigmatic. Iar A.D. Xenopol, cred ca fiecare dintre noi stie, reprezinta un filosof al istoriei cum putini sunt în Europa timpului sau, indiferent ca avem în vedere mediul cultural german sau francez.

As mai spune ceva, anume ca, pâna în epoca "Junimii", exista nume importante în filosofia româneasca, de pilda Cantemir, Samuil Micu, Heliade Radulescu si altii. Doar ca, la vremea lor, acestia nu au facut parte dintr-un important cerc filosofic, nefiind înca bine constituit un mediu filosofic de gândire. Odata cu "Junimea" se constituie un mediu filosofic propriu-zis. Ma întreb daca acest lucru se petrece gratie "Junimii", probabil ca în parte da, sa nu uitam ca Eminescu însusi are bune cunostinte de filozofie, o dispozitie filosofica aparte, la fel si Titu Maiorescu, prelegerile sale de logica sau cele de filosofie contemporana fiind realmente valoroase. Întelege bine care sunt directiile importante în filosofie din spatiul german, francez si englez. Unele mentiuni de-ale lui pot sa dea mult de gândit. Cum spune la un moment dat, noi discutam mult despre Kant, însa nu -l vom întelege nicicând pe acest mare filosof de orientare critica daca nu ne straduim sa întelegem în prealabil obiectul criticii lui; or, pentru a întelege obi ectul criticii lui, trebuie sa revedem filosofia occidentala de înaintea sa, începând cu Descartes. Cu alte cuvinte, încerci sa exersezi gândirea critica, dar obiectul criticii este oare constituit? Cred ca chestiunea e valabila si atunci când avem în vedere spatiul cultural ca obiect al criticii, literatura ca obiect al criticii, institutiile ca obiect al criticii. Sunt oare acestea bine constituite ca sa poti face critica lor? Are într -adevar critica un obiect al ei? Aceasta e chestiunea formulata de Maiorescu si as spune ca, pentru timpul sau, era justificata o asemenea întrebare. La timpul respectiv, astfel de oameni au adus filosofia pe scena publica. Se citea frecvent filosofie la întâlnirile "Junimii". E adevarat ca nu toti erau pregatiti sa înteleaga. Din însemnarile care ne-au ramas rezulta ca putini întelegeau, sa zicem Maiorescu, desi nu se prea pronunta, Conta, Eminescu, acestia preferând sa vorbeasca dupa ce se termina totul, probabil la "Bolta Rece" sau în alta parte, Negruzzi si Carp, Caragiale, destul de putini, în rest nu prea stim ce se întâmpla, oricum filosofia era adusa pe scena publica. Sa luam în seama si efortul lor de a dezvolta o limba filosofica româneasca, notiunile si conceptele filosofiei ajungând sa fie asumate în limba româna. Efortul lui Eminescu de a traduce din Kant este admirabil în aceasta privinta. Ai impresia ca cineva cauta sa revada cartea Facerii, într-o noua limba. E adevarat ca unele date ale timpului erau precare, fapt de care si-au dat seama, de pilda auditoriul, nu tocmai pregatit. Prea putine publicatii si texte traduse. Sau piata de idei, aproape absenta. Au sesizat bine faptul ca atare. Cu toate acestea, daca ar trebui sa vorbesc de cultura filosofica, în sensul propriu si modern al cuvântului, m-as opri în timp la acest moment aparte pe care l-a constituit "Junimea".

Eugen Munteanu: Multumesc pentru sugestiile formulate în aceasta interventie si m-as referi la una dintre ideile care ne-au fost sugerate, si anume... Desigur, noi avem o perceptie luminoasa si în general pozitiva despre "Junimea" si asa trebuie sa ramâna si asa va ramâne! Totusi un anume spirit al contrarietatii ne face sa ne punem ipotetic întrebarea cum ar fi daca istoria ar fi fost altfel?! De exemplu, o anumita componenta versatila, chiar putin perversa a junimismului nu o putem nega. Maiorescu ajunge sa spuna la un moment dat ca trebuie sa facem ingineri mai degraba decât oameni de cultura etc. El pare a uita ca propria formatie de la Colegiul Teresianum de la Viena a fost o formatie de tip clasic, adica acolo el "a mâncat pe pâine", cum s-ar spune, latina, greaca, istoria antichitatii s.a.m.d. De asemenea, critica lui Cipariu la adresa spiritului junimist nu este chiar lipsita de justificare. Cipariu se afla în deplina legimitate sa gândeasca sau sa spuna: esti un superficial, draga Titus Livius Maiorescu! Pentru ca, în realitate, Timotei Cipariu era un mare învatat, iar colegii sai ardeleni, pe care Maiorescu pe care îi critica atât de aspru, nu meritau, în esenta aceasta critica. Colegul Oprea, care în discutiile personale joaca întodeauna rolul "advocatului diavolului", mi-a comunicat acum câteva zile ca Maiorescu nu avea habar de doctrina juridica a lui Simeon Barnutiu, care era un autentic profesor de drept, nu ca mentorul Junimii, un simplu avocat... Astfel de ipoteze sunt posibile si ele au cel putin meritul de a-ti stimula, ca sa zic asa, imaginatia.

Îl invit acum pe colegul Codrin Liviu Cutitaru sa îsi consume cea de a doua interventie.

Codrin Liviu Cutitaru: Ma bucur ca domnul profesor Afloroaei a adus discutia în zona constructiei filosofice a spiritului junimist pentru ca, la fel cred si eu - repet, fara a fi un specialist în filosofie, ci doar un iubitor al anumitor parti din filosofie -, oameni politici, oameni de cultura, administratori, în sfârsit, orice ar fi fost si oricare ar fi fost intentiile fondatoare si intentiile ulterioare ale junimistilor, toti au avut aceasta temelie filosofica. De exemplu, Maiorescu îi invita pe toti junimistii - în special pe cei pe care-i considera ca având o miza intelectuala, o miza culturala importanta - sa citeasca din marea filosofie europeana. Spuneam în interventia anterioara ca, scriindu-i în mai multe rânduri, la Viena sau la Berlin, când Eminescu era student acolo, Maiorescu îl îndemna sa citeasca anumite opere filosofice si, printre altele, i-l recomanda pe Hegel si îi recomanda Fenomenologia spiritului.

Dau acest exemplu pentru ca m-am ocupat, am fost fascinat chiar, de un poem eminescian pe care pâna de curând nu-l puteam încadra ideologic - si ajung imediat si la titlul poemului. În aparenta, Eminescu era un spirit rebel; el îi spunea mereu lui Maiorescu ca nu crede ca-si va da doctoratul si ca nu-i place Hegel si nu-l întelege - în schimb îi placea Kant, s-a vorbit deja despre acest lucru. La întrebarea lui Eminescu despre utilitatea unui doctorat, Maiorescu îi raspunde ferm, probabil si putin iritat: mai bine sa-l ai, decât sa nu-l ai. Desi în aparenta intra într-un fel de contradictie cu Maiorescu, în realitate, în aceasta perioada Viena-Berlin, Eminescu l-a citit pe Hegel sau a citit macar parti importante din filosofia acestuia. Ne vom referi în continuare la un poem pe care i-l trimite lui Iacob Negruzzi în 1871-1872, spre a fi publicat în "Convorbiri literare", un poem care se numeste în faza initiala Umbre pe pânza vremii, ulterior Proletarul, apoi Ideile unui proletar, pentru a capata în final titlul pe care-l stim cu totii, Împarat si proletar. Când eram elev de liceu, acest poem - în realitate hegelian de la A la Z - era inclus în absolut toate manualele de literatura, dar, din pacate, cu o intentie corupta: aceea de a demonstra ca Eminescu ar fi unul din primii mari socialisti ai istoriei României. Probabil multi dintre dumneavoastra îl cunosc si nu voi intra într-o analiza a lui, dar trebuie sa spun ca am tinut chiar în aceasta sala, cu ani în urma, o prelegere pe aceasta tema. Iar acum vreau sa reamintesc doar ca, în extraordinarul monolog al proletarului, care pare si o constructie socialista daca îl privesti dintr-un anumit unghi, avem de fapt discursul sclavului hegelian din Fenomenologia spiritului, cel care-si descopera constiinta de sine, cel care-si articuleaza o identitate sociala si care dezvolta aceasta nevoie a recunoasterii în interiorul sistemului social. Lucru si mai important, cezarul, împaratul, este el însusi un boier al mintii, un spirit luminat, fiind asociat de exegeti cu Napoleon al III-lea. În monologul lui, cezarul recunoaste la un moment dat, punctând o idee fundamentala a lui Hegel, ca el n-ar exista ca entitate în sistem daca nu s-ar putea reflecta în entitatea marginala a proletarului.

Revenind, trebuie sa spunem ca Maiorescu a impus în interiorul "Junimii" o cultura filosofica, pe care cei mai multi dintre junimisti - chiar si Eminescu, care parea cumva spiritul rebel al grupului - si-au asumat-o ca o stare de fapt, a fost constructia fundamentala pe care s-au întemeiat marile lor realizari ulterioare, fie ele de natura culturala sau politica. Domnul profesor Munteanu vorbea despre o anume perversitate a junimistilor. Deschid si eu o paranteza în acest sens si aduc în discutie o carte pe care a scris-o colegul nostru Alexandru Dobrescu - de fapt a alcatuit-o, pentru ca ea se bazeaza mai mult pe documente si pe lucrari ale altor scriitori. În aceasta carte, autorul face o istorie a plagiatului în cultura româna si consemneaza, între altele, faptul ca teza de doctorat a lui Maiorescu ar avea pasaje copiate din juristii timpului. Vorbind despre perversitatea stiintei, am putea spune ca, prin însusi Maiorescu, exista un arhetip al primului-ministru român cu teza de doctorat copiata.

Eugen Munteanu: Multumesc foarte mult, domnule decan! Totusi, chiar daca, ipotetic, regele ar fi chior, nu înseamna ca starea naturala în regat este aceea de a fi chior. Chiar daca Maiorescu ar fi dovedit cumva ca plagiator, nu înseamna ca plagiatul devine legitim sau permis. Da! Multumesc foarte mult! Acum sa-l vedem pe tânarul nostru coleg, Bogdan Cretu, înca tânar (îi urez sa mai petreaca înca vreo câteva decenii tot asa!), ce are sa ne împartaseasca.

Bogdan Cretu: Încerc sa leg cumva lucrurile, sa spun ca, asa cum a aratat nu numai literatura româna, ci asa cum s-a construit România moderna si asa cum arata cultura moderna si, acum restrângând, si literatura româna, e doar o alta confirmare a faptului ca, în istorie, fie ca e vorba de istoria larga, fie ca e vorba de istoria culturii si a literaturii, învingatorul are întotdeauna dreptate. De data aceasta prin argumente, prin autoritate, nu totdeauna prin argumente imbatabile, mai degra ba printr-o retorica a autoritatii sau prin alte, stiu eu, pârghii, "Junimea" si-a impus propria dreptate. Iar întreaga cultura româna si literatura româna au functionat o perioada destul de lunga operând cu imaginea pe care, de fapt, grupul junimist a creat-o. Eminescu de pâna la studiul lui Calinescu este Eminescu construit de Maiorescu prin volumul pe care-l stim foarte bine cât de atent îl aranjase s.a.m.d. E nevoie ca sa treaca foarte multi ani ca unele canoane impuse de Maiorescu si de cei care au avut si inteligenta, sigur si abilitatea, dar si, repet, pârghiile necesare de a-si impune propria dreptate, a fost nevoie de decenii bune ca aceste canoane sa fie cumva discutate, sa existe îndrazneala de a le discuta.

De pilda, una dintre victime este Macedonski, care, strict estetic vorbind, este mult mai apropiat de ceea ce palpita, de ceea cea se întâmpla în poezia europeana decât Maiorescu. Maiorescu nu l-ar fi gustat pe Baudelaire, Macedonski, dimpotriva, e deschis catre experiment... Trebuia sa vina Calinescu, trebuia sa vina Vianu ca Macedonski sa reintre în literatura româna, de asta spun ca todeauna învingatorul are dreptate, dar, dincolo de asta, cu tot spiritul lor, stiu eu, constructivist, si cu toata rigoarea lor nemteasca, nici macar junimistii, nici macar Maiorescu nu ar fi putut sa determine un fenomen pe care nu ai cum sa-l pui decât pe seama unei foarte fericite întâmplari. Faptul ca în epoca asta au existat Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici, mergem mai departe, Xenopol, Conta si toti ceilalti - nu se explica prin autoritatea programului maiorescian. Unii dintre ei poate sunt mositi de Maiorescu, dar nu creati de el. Eminescu nu e creatia lui Maiorescu. Poetul, marele poet exista oricum. Sigur, imaginea lui, promovarea în prima linie reprezinta meritul lui Maiorescu, dar e deja o alta poveste.

Acesti mari creatori, sigur respirând acelasi aer ideologic si revendicându -se pâna la urma de la aceleasi idei, si stând sub pulpana sau mantaua aceluiasi patriarh care este Maiorescu, sigur ca pâna la urma au si marsat în aceeasi directie. Dar daca ne uitam la ei, nu cred ca au foarte multe lucruri comune. Macedonski nu-i un scriitor din aceeasi grupare. Prozatorul Caragiale si prozatorul Slavici, sa avem pardon, par a evolua în directii total diferite, adica ei par a nu corespunde aceleiasi ideologii, nu par a avea aceleasi optiuni politice, estetice... Nu par a avea aceleasi gusturi estetice, nu par a se revendica de la aceleasi modele. Sigur, e si foarte multa constructie. "Junimea" directioneaza, "Junimea" pune pe un fagas foarte clar cultura româna si dureaza, dureaza destul pâna când ea sa aiba îndrazneala de a se abate de la calea cea dreapta, dar lucreaza si întâmplarea fericita.

Poate chiar nu e întâmplare, pentru ca, în momentul în care apare "Junimea", nici asta nu e o întâmplare, cultura româna acumulase, acumulase destul, e nevoie sa faca trecerea de la programul "Baieti, scrieti orice, numai scrieti, traducerile fac o literatura, o cultura nationala" la momentul ,,Stati asa, scriem, dar nu tot ce se scrie e literatura". Pâna la urma, momentul acesta nu avea cum sa nu vina, asta vreau sa spun. Eminescu nu vine pe un câmp gol, Caragiale nu iese din nimic, deci exista acumulari în urma lor, exista deja o traditie de care cultura româna începea sa fie constienta. Numai într-un astfel de moment în care exista constiinta de sine, exista spirit critic, poate sa apara performanta, si "Junimea" înseamna performanta. Dar sunt foarte, foarte multe de discutat...

Eugen Munteanu: Marea provocare din ceea ce a spus domnul Bogdan Cretu este fraza despre cum câstigatorul ia tot si este spusa asa de clar si cinic, pentru ca asa stau lucrurile. Ne putem imagina cum ar fi fost altfel, daca ar fi învins alternativa, latinismul, ardelenismul? Ce? Ar fi fost rau? Unii nostalgici ar fi spus: ba ar fi fost foarte bine. Am fi avut o limba cultivata, mai rafinata, sa zicem asa, în structurile ei, fiind mai apropiata de limba latina decât de limba populara... Dar, poate, nu l-am mai fi avut pe Creanga. Eu as încerca sa duc mai departe ideea lui Bogdan Cretu. As crede chiar ca Eminescu n-ar fi existat fara "Junimea". Caragiale, poate, da, dar Eminescu si Creanga eu cred ca nu ar mai fi existat... Eminescu era asa de astral, asa de "zapacit", încât, probabil, s-ar fi pierdut pe undeva pe parcurs... Cred ca a fost nevoie de Maiorescu sa-l ia de guler si sa-i spuna: "Tu trebuie sa scrii, si altfel sa nu faci!".

Bogdan Cretu: Eu ma gândesc si altfel. Nu cumva pe marele Maiorescu l -a simtit Eminescu asa, ca pe o cenzura, nu cumva poate ar fi avut curajul sa duca pâna la capat, sa duca chiar mai departe unele proiecte foarte mari, pe care, asa, le -a abandonat pentru ca ele nu se suprapuneau totusi cu gustul acesta destul de fix, instictiv al esteticii lui Maiorescu?

Eugen Munteanu: Dupa Eminescu nu s-a mai putut scrie ca înainte. Poezia înainte de Eminescu este mai mult sau mai putin versificatie. Alecsandri e vârful acestui tip de versificatie. De aceea, eu cred ca fara Eminescu nu ar fi fost marea poezie moderna. Dupa Eminescu, n-o spun eu primul, au spus-o altii, mult mai bine ca mine, nu mai poti scrie la fel, trebuie sa inventezi altceva. Numai asa se explica aparitia fulguranta a unor Arghezi, Barbu, Blaga! Pentru ca, daca nu ar fi fost Eminescu, am fi avut probabil o evolutie lina. De aceea, cine are putina cultura universala îsi da seama ca poezia româna moderna e incomparabil cea mai variata, cea mai diversa si cea mai originala dintre poeziile culturilor mai mici. Dupa cunostintele mele, este drept, destul de lacunare, nu exista o poezie moderna bulgara, o poezie moderna ceha sau ucraineana de asemenea dimensiune si de asemenea varietate ca poezia româna moderna. Ma întreb acum: ar fi fost posibil lucrul acesta fara "Junimea"? Eminescu a ars, a consumat de fapt, ceea ce numim poezia clasica, a dat un model de neajuns, de aceea, dupa el trebuia inventat altceva.

Domnule Doris Mironescu, ce parere aveti?

Doris Mironescu: Exact la chestiunea aceasta voiam sa ma opresc si eu: aparitia elitei, a unor mari scriitori la "Junimea" si ce an ume i-a facut mari scriitori; daca are o importanta faptul ca ei sunt junimisti prin adeziunea într -o masura mai mica sau mai mare la ideile unei estetici politice maioresciene, si daca asta are vreo influenta asupra operei pe care au scris-o. Si as vrea sa ma refer la o problema particulara, care cred ca este interesanta, si anume dialogul din interiorul Societatii "Junimea", care se vede la lucru în operele acestor scriitori. E clar ca junimistii cautau sa formuleze si o noua literatura. Maiorescu se grabeste sa proclame o noua directie când Eminescu abia publicase trei poezii. Exista deci o presiune din partea publicului, probabil, de a propune o noua literatura, mai solida, mai clasica, pe cât posibil. Sunt destule referinte în Criticele lui Maiorescu în care se subliniaza necesitatea acestei literaturi, o literatura nationala, "o literatura româna care sa faca fata strainatatii". Apare Eminescu, în 1870, cu poemele sale din "Convorbiri" si Maiorescu îl recunoaste, recunoaste ceea ce putea sa fie Eminescu, ceea ce e extraordinar, dar îl citeste într-o maniera care pe multi dintre criticii din secolul al XX-lea i-a uimit, i-a revoltat poate. Nu atât pentru ca remarca greselile de limba sau abuzul de adjectivul "pala", dar pentru ca îi recomanda poetului idealul clasic, idealul Antichitatii grecesti, al seninatatii. Or, Eminescu stia ce este si ce vrea sa ramâna: un romantic. Idealul clasicitatii nu putea sa-i transmita foarte mult. E foarte posibil ca Maiorescu sa fi fost vrajit la cele trei poeme în special de faptul ca unul avea titlu latinesc, iar un al doilea, Venere si Madona, figuratie mitologica, figuratie clasica, ce vesteau un poet clasicizant, asa cum Eminescu nu a fost. Caragiale intra si el adesea în dialog cu junimistii si cu Maiorescu. La el aflam un dialog însa polemic, mai târziu si revoltat, cautând cumva sa-si dovedeasca importanta de mare scriitor în anii '80. Dar, nemultumit, probabil, de cursul lucrurilor, îl ataca la un moment dat pe Maiorescu în articole cu tema eminesciana, mai ales ca falsificator al imaginii omului Eminescu, prin confectionarea unui mit, lucru foarte rar. Într-adevar, Eminescu a însemnat pentru decenii întregi ce a vrut Maiorescu sa însemne, lucru care îl deranjeaza pe Caragiale, care îl ataca cu argumente maioresciene: "Cum, în secolul al XIX-lea, în secolul culturii si al exactitatii, se poate sa recurgem la astfel de mistificari?". El se folosea de un argument maiorescian împotriva lui Maiorescu însusi. Numai ca trebuie sa spun un lucru general cunoscut: cât de maioresciana în spirit este critica institutiilor din opera lui Caragiale. Dar exemplul la care vreau sa ma opresc si care e chiar fascinant pentru mine este Creanga, "paradoxalul Creanga" cum îi spune domnul profesor Munteanu. Un scriitor fara cultura, s-ar zice un neintelectual, un antiintelectual care, totusi, are idei. În fond, Creanga nu e chiar atât de neintelectual si literatura lui demonstreaza ca e extrem de intelectual. Si nu ma refer la complexitatea ironiei din proza lui Creanga. Aceasta ironie poate fi detectata de orice om inteligent. M-a interesat în ultima vreme Creanga ca cititor la "Junimea", având drept public pe Maiorescu, pe Slavici si pe Carp, încercând sa reprezinte ceva, sa le povesteasca ceva ce acestia, poate, nu stiau. Acum, acea perioada era de maximum entuziasm fata de cultura, literatura populara. Toata lumea scrie sau rescrie povesti populare sau de factura populara. Creanga era cu adevarat cel mai bun în a scrie niste texte care sa produca un mesaj cu perfecta adresabilitate, foarte seducator, foarte convingator. În acelasi timp, te obliga sa-i constati excelenta literara si nu numai literara. Un singur lucru vreau sa subliniez - e vorba de un glosar, primul glosar al operei lui Creanga, care a circulat în cercul "Junimii" si a fost publicat mult mai târziu în editia critica a lui G.T. Kirileanu, cuprinzând câteva cuvinte pe care publicul lui Creanga nu le stia. Ce cuvinte nu stiau oamenii din cercul "Junimii"? E vorba de niste cuvinte ordinare, pe care le stim cu totii, scrise în forma populara: "burangic" si nu "borangic", "carpan" si nu "carpen". Asta înseamna ca audientii lui Creanga sunt oameni care, poate, nu stiu fonetica pronuntiei moldovenesti. În alte cazuri, e vorba de niste cuvinte cu specific clerical: "a târnosi", luat într-un sens parodic la Creanga. Pe de alta parte, exista cuvinte care nu aveau cum sa fie întelese de cineva, nici macar de catre toti taranii din generatia lui Creanga. E vorba de cuvinte prin care descrie cât de greu e sa fii ciubotar, cu uneltele pe care le enumera, niste nume cabalistice, bizare, care nu sugereaza nimic, decât, poate, dificultatea mânuirii. Or, prin aceste cuvinte, cui îi vorbea Creanga? Probabil, Creanga cauta sa impuna publicului sau un text pe care acesta nu-l cunostea si sa-l faca totodata sa aiba impresia ca trebuie sa-l cunoasca, ca trebuie sa accepte acest text. În fond, Creanga livra o imagine a lumii, a vietii taranesti românesti unui public intelectual, care pretindea ca poate întelege totul în ceea ce priveste lumea româneasca, ca poate explica lumea româneasca românilor. Ei bine, Creanga e taranul care vine sa dea o replica intelectualilor, sa arate ca exista o parte a acestei lumi accesibila, în primul rând, nonintelectualilor. Asta ajunge sa -l consacre pe Creanga ca mare scriitor, nu doar caracterul sau de "ghidusar", cunoscator de povesti, ci calitatea de creator de structuri literare extrem de complexe si extrem de eficiente.

Eugen Munteanu: Auzindu-te vorbind atât de entuziast de Creanga, îti cer voie sa ma asociez si eu cu o anecdota, si îmi cer scuze ca profit de statutul meu de moderator ca sa fac o marturisire subiectiva, poate riscanta. Mi s-a întâmplat acum câteva saptamâni sa recitesc povestea Capra cu trei iezi. Ca printr-o iluminare, mi-am format aceasta convingere: Creanga este în fond cel mai mare prozator român! Nimic în frazele lui Creanga, în stilul lui, în formularile lui, nu este imperfect! Pare ca nu exista nimic în plus sau în minus. La Creanga totul este perfect! As spune atunci, parafrazându-l pe Eugenio Coseriu si încercând sa nuantez putin ideea ta, Doris, ideea potrivit careia Creanga nu se adreseaza unui public anume. Coseriu spunea undeva ca "marele poet este autarhic", adica orice autor autentic nu se adreseaza de fapt unui public contingent, ci unui sine universal, el scrie fiindca nu are încotro, el se adreseaza de fapt lui însusi. Creanga nu vrea deci sa educe pe cineva! De fapt, el nici nu are pe cine educa. Sigur, exista o sociologie a literaturii, care studiaza aceste fenomene de impact între autor si public, între opera si public. Nimeni nu neaga aceste lucruri. Dar, în realitatea ultima, marii autori scriu pentru ca nu au încotro, nu au cum sa nu scrie, se adreseaza, repet, unui sine universal, asta spune Coseriu. Si acum, ca sa închei aceasta marturisire, spun ca aceasta emotie mi-a fost provocata de întâmplarea ca sotia mea a cumparat o carte povesti de Simion Florea Marian. Am citit acolo povestea Capra cu trei iezi. Simion Florea Marian a publicat o Capra cu trei iezi identica cu cea a lui Creanga! Întrebarea este cine a scris-o prima data? Creanga sau Simion Florea Marian? Caci, daca Simion Florea Marian a scris prima oara povestea, atunci ne putem întreba: Creanga l-a plagiat cumva? Fiindca povestea este absolut aceeasi, numai ca acolo, la Simion Florea Marian, mai apare si o vulpe. În rest, avem aceeasi structura, cântecelul-parola intonat de capra este acelasi. Prima reactie a fost de stupoare si neliniste. Cum asa, Creanga plagiator? Oare va trebui sa dam cu el de pamânt? Mi-am dat totusi imediat seama de realitatea absoluta: discursul la Simion Florea Marian e chinuit, popular saracacios, cu niste fraze labartate... Pe când la Creanga... Cum sa spun, e ca si cum cineva ar scormoni pamântul cu un plug preistoric, de lemn, asta e Simion Florea Marian, si, dintr-o data, vine cineva cu un plug atomic, care face ca tot ogorul sa fie si sa arate cu totul si cu totul altfel. Este exact ceea ce a facut Shakespeare cu unele din sursele sale de inspiratie, texte umile tiparite si comercializate de mici coropcari ambulanti. Povestea lui Hamlet, de exemplu, circula sub aceasta forma de carte populara. În fond, Capra cu trei iezi a lui Creanga este incomparabila, chiar daca ar fi fost "luata" de altundeva! E ca si cum ai lua un manunchi de surcele, textul lui Simion Florea Marian, si l-ai supune unei operatii magice, din care rezulta un obiect de arta magnific, opera lui Creanga.

As vrea sa formulez si o reactie la imaginea unui "Maiorescu - patriarh" pe care a sugerat-o Bogdan Cretu. Eu cred ca nu e tocmai fericita. Mai degraba cea a unui capitan de corabie sau poate a unui rege Arthur prezidând la o masa rotunda, între egali. Imaginea unui patriarh nu prea i se potriveste, cred, lui Maiorescu.

Bogdan Cretu: Maiorescu - patriarh, în sensul de autoritate maxima si de nenegociat.

Eugen Munteanu: În sensul acesta, da, de acord. Acum sa vedem urmatoarea interventie. Antonio Patras.

Antonio Patras: În primul rând, vreau sa ma explic. Cred ca nu am fost prea bine înteles când am vorbit despre formarea intelectualitatii ca o "casta cu pretentii la puterea politica". Când spuneam asta, ma refeream la faptul ca intelectualii, ca grup, au intrat în politica nu ca reprezentanti ai claselor sociale din care proveneau, ci si-au arogat statutul de aristocrati, care cumva au transformat cultura în mijloc, în capital al jocului politic. Cultura nu mai e un scop, ci devine un mijloc de parvenire sociala si de obtinere a puterii în stat.

Eugen Munteanu: Exista o alta solutie mai legitima de a ajunge la puterea politica? Adica, nu e legitim sa parvii prin cultura, dar e legitim sa parvii prin hotii?

Antonio Patras: Nu am spus ca nu ar fi legitim, ci doar ca, în orice proces de modernizare a unei societati, e vorba de o transformare fireasca: aparitia intelectualilor ca grup. Este interesat de vazut ca, dincolo de discursurile care ni se servesc în forme edulcorat-idealiste, "Junimea" înseamna si altceva: junimistii au jucat un rol politic, si l-au asumat si nu s-au sacrificat altruist pe altarul culturii române. Au avut, totusi, un rol imens - asta în legatura cu ceea ce spunea domnul profesor Afloroaei despre importanta elementului politic la "Junimea". Maiorescu nu l-a agreat pe Conta pentru ca acesta facea parte din Fractiunea Libera si Independenta si a intrat în Parlament ca simpatizant al liberalilor, si nici pe Xenopol - acesti intelectuali -carturari care s -au afirmat la "Junimea", dar au migrat ulterior spre un alt partid, spre partidul adversarilor lui Maiorescu, fiind exclusi din rândurile "Junimii".

În cultura noastra dintre 1880 si 1900, "Junimea" era un centru de recrutare a elitelor. În "Dilemateca" de astazi se publica o scrisoare în care Maiorescu îl invita pe Macedonski sa citeasca la cenaclul sau. Pe Macedonski - adversarul junimistilor! Deci Maiorescu încerca realmente sa transforme "Junimea" într-un centru de recrutate a elitelor intelectuale. Ulterior însa, la 1900, "Junimea" îsi pierde puterea de influenta, iar locul lui Maiorescu e luat de Iorga, care înfiinteaza revista "Samanatorul", devine directorul ei si, prin aceasta ideologie, reuseste sa ajunga intelectualul cu cea mai mare influenta în spatiul cultural românesc, înainte de Marea Unire. Oricum însa, rolul jucat de Maiorescu la "Junimea" fost unul esential.

Un singur lucru mai voiam sa spun despre critica literara. Critica literara, ca disciplina umanista si ca institutie cu impact social în modelarea gustului public, si-a revendicat mereu un principiu de autoritate si prin aceasta spun ca actiunea critica are si o semnificatie politica. De asemenea, ideea ca marii nostri critici postmaiorescieni - Lovinescu, Calinescu, Manolescu - se revendica de la Maiorescu (de fapt, se revendica de la postura sa de autoritate) arata ca n-am scapat de un tip de mentalitate semimoderna, premoderna, "paternalista". Întelegem critica literara ca o expresie a autoritatii unei personalitati, iar recent, la Bucuresti, am asistat la prezentarea unei teze de doctorat, a doamnei Gabriela Huma, în care se vehicula termenul de "personalitate-institutie", or, acesta spune ceva despre modul în care a functionat la noi critica literara ca institutie si despre pretentiile canonizante ale criticilor literari, care cred ca ei stabilesc ierarhii definitive. Cred ca l-am auzit odata pe domnul Nicolae Manolescu spunând ca, daca nu mentioneaza el un autor în istoria literaturii, înseamna ca acesta nu exista. Apoi, faptul ca acelasi Nicolae Manolescu, cel mai influent critic literar român, a candidat la presedintia României, dupa 1989, spune multe despre aceasta vecinatate periculoasa între critica literara si politica.

Eugen Munteanu: Înteleg ca ai o rezerva critica fata de modelul autoritarist. Dar ma întreb daca, vazând lucrurile asa de precis, nu cumva ajungi tocmai la o asemenea pozitie.

Antonio Patras: Voiam doar sa ridic o problema: sa ne gândim care e menirea noastra ca intelectuali.

Eugen Munteanu: Multumesc! Acum, domnule Cassian Maria Spiridon, ca efect al ordinii alfabetice, va ofer onoarea sa aveti ultimul cuvânt.

Cassian Maria Spiridon: Multumesc. As vrea sa ma refer la afirmatiile lui Stefan Afloroaei si la ideea de spirit filosofic. Ne aducem aminte ca Tudor Vianu, când vorbea de "Junimea", puncta cele câteva directii importante: spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul clasic si academic, ironia si spiritul critic, ca directii mari ale "Junimii". Ceea ce cred ca a asigurat perenitatea ideii junimiste si faptul ca vorbim acum despre ea este revista "Convobiri literare". Aici e vorba de importanta revistei "Convobiri literare", care a reusit tocmai gratie spiritului filosofic sa-si pastreze aceasta perenitate (a împlinit anul trecut 145 de ani de existenta, ceea ce nu e putin pentru o revista de cultura, având în vedere ca, în general, revistele au o viata relativ scurta, 10-20 de ani, "Samanatorul" de exemplu, altele au disparut, precum "Literatorul", care a disparut când Macedonski nu s-a mai ocupat de ea, apoi a aparut dupa '90, dar nu a mai fost ceea ce era atunci). Revista "Convorbiri literare" a asigurat perenitatea "Junimii" si, în acelasi timp, a fost locul în care au coexistat literatura, cultura, stiinta. Fiecare sef a încercat sa impuna o anumita directie revistei. Daca, în vremea lui Negruzzi, literatura, filosofia erau importante, inclusiv discutiile despre limba, când a venit Bogdan, revista a capatat o directie ma i accentuat slavistica, mai stiintifica; Mehedinti a încercat s-o aduca la stadiul ei initial, prioritar literar, dar sa nu uitam ca Mehedinti a fost parintele geografiei stiintifice din Romania. A urmat Tzigara-Samurcas, care era critic de arta recunoscut, a largit orizontul "Convobiri literare", iar Toroutiu a fost cel care a reusit sa atraga nume importante: Cioran, Noica, Eliade... Revista a reusit mereu sa fie un punct de atractie pentru cei mai importanti scriitori ai vremii. Speram si noi, cu seria pe care o diriguim, sa continuam cât mai aproape de nivelul primei serii. Ne pregatim pentru Anul 150 "Convorbiri literare" si am început sa publicam o serie de volume care sa cuprinda un corpus de texte ilustrative, publicate în revista de-a lungul celor 145 de ani, si vor fi si 150. Am împartit în doua: istoria veche si istoria recenta a "Convobirilor literare". De colectarea si organizarea textelor de istorie veche s-a ocupat, în primul rând, dl Antonio Patras, sprijinit si de dl Liviu Papuc, iar de istoria recenta se ocupa dl Constantin Dram. Banuim ca vom ajunge, când se vor marca 150 de ani de la primul numar din "Convobiri literare", la circa 10 volume de texte ilustrative, pentru ca nu vom publica, se întelege, Criticele lui Maiorescu sau poeziile lui Eminescu în aceste volume. Publicam texte pe care, în general, nu le stie lumea, nu sunt accesibile. Spiritul filosofic care a dominat revista "Convobiri literare" a asigurat aceasta superioritate remarcabila a ei si eu sunt convins ca cei care vor urma dupa noi vor duce mai departe nu numai "Convobirile literare", ci si spiritul junimist.

Eugen Munteanu: Va multumesc! Stimati oaspeti, dragi colegi, exact doua ore au trecut de când dezbatem problematica propusa si, dupa cum ati constatat, este de parca de-abia am început. Am fi putut continua, dar nu ne lasa timpul, pentru ca avem si alte treburi. Ne oprim asadar aici, fara nicio concluzie, în afara de o propozitie, cu un continut provizoriu. S-a vazut foarte clar ca, vorbind despre "Junimea", de fapt, vorbim despre ceea ce este important si esential în cultura romana. Încercând sa descifram ce a însemnat si ce înseamna "Junimea", de fapt, încercam sa întelegem ce se petrece cu cultura româneasca. Multume sc foarte mult, înca o data, tuturor participantilor. Si, ca sa nu uit, multumesc, de asemenea, colegilor mei de la Institututul de Filologie Româna "A. Philippide", doamnei Ofelia Ichim si colegilor domniei-sale, membri ai Asociatiei Culturale "A. Philippide", care s-au ocupat de organizarea întâlnirii noastre. Multumesc publicului pentru rabdare si participare. La revedere!