Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski

Abstract

Referintele la Paisie Velicikovski nu lipsesc nici din celelalte doua mari capitole (parti) ale cartii, aproape egale ca întindere cu cel dintâi, reprezentând latura aplicativa a lucrarii, în care autoarea întreprinde multiple "exercitii" de testare a "grilei de teme si motive isihaste" în textele literare selectate. Paragraful în care se vorbeste despre religiozitatea sau structura "mistica" a acestui tip de personaj sadovenian (un initiat, dar si un spiritual atipic, precum protagonistul din Creanga de aur) pune în lumina confuzia terminologica în care se afla aproape orice cercetator cu formatie laica, cu lecturi teologice consistente, dar neinformat suficient asupra domeniilor considerate de teologi drept arii ale ereziologiei (gnoze, francmasonerie, magie spirituala etc.): "Aflat oarecum la mijlocul drumului dintre Serghi si Natanail, «sahastrul» Paval din Cântecul mioarei alege schimnicia ca loc de evadare la propriu. Recrutati mai cu seama din rândul insilor esuati pe plan social sau personal (sentimental), calugarii sadovenieni de tipul parintelui Natanail se retrag din lume din pricina unor întâmplari naprasnice (doar pentru ei) si devin, ulterior, taumaturgi aproape fara voia lor, gratie unei mecanice înscrieri într-un program colectiv de munca si rugaciune. Aceasta ultima secventa a volumului permite întelegerea prozei dostoievskiene din perspectiva creata de omul filocalic, un personaj sui generis în literatura universala, considerat a fi pivotul reinterpretarii unui nou model antropic în corelatie cu problema conditiei umane din întreaga opera a prozatorului rus: "Acest tip de om, omul ideal, omul de esenta isihasta-filocalica, este reperul si prototipul unei adevarate antropologii de tip isihast existenta în opera lui Dostoievski si pe care se construieste tot impresionantul edificiu al relatiilor interumane care evolueaza, se ciocnesc si erup salbatec în romanele dostoivskiene.

Nicoleta-Ginevra BACIU, Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski, Bucuresti, Paideia, 2014, 398 p.

Cartea Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski, scrisa de Nicoleta-Ginevra Baciu (reprezentând teza de doctorat intitulata Teme si motive isihaste în literatura universala: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski), se înscrie în sfera cercetarilor comparatiste printr-o tentativa rara, daca nu chiar unica la noi, de a citi câteva dintre romanele a trei mari prozatori (doi din literatura rusa si unul din literatura româna) prin prisma a ceea ce autoarea numeste "universalii isihaste". Noutatea pe care o aduce cartea consta în specificitatea tipologiei mistice pe care o abordeaza, ilustrata de isihasm, practicile isihaste, "rugaciunea inimii" etc. Realitatile crestine modelate de isihasm aproape ca nu au fost luate în considerare în aria cercetarilor de specialitate de la noi consacrate literaturii mistice sau relatiilor dintre literatura si mistica, cercetari de obicei modelate sau chiar fundamentate pe o bibliografie (re)cunoscuta ca fiind una de import, de inspiratie catolica sau protestanta.

Dupa este precizat în Cuvânt catre cititor, studiile interdisciplinare care vizeaza relatiile dintre literatura si teologie, pot fi concepute fie dinspre literatura catre religie, fie de la religie la literatura. Conform titlului, cartea Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski se înscrie în aria investigatiilor care au ca punct de plecare un anumit univers religios - cel isihast - si ansamblul de stiinte sau discursuri - teoretice, dogmatice, pragmatice, colocviale - asociate acestuia, urmarind modalitatile lor de reflectare în spatiul literaturii: "pornind de la valorile isihasmului, conceptele, vocabularul si viziunea despre lume specifica acestui curent de spiritualitate crestina rasariteana, sa descopere valorizarile literare ale acestora si sa discute mijloacele de realizare artistica prin care aspectele specifice unui curent spiritual, fundamentat teologic, îmbraca vesmânt literar" (p. 9).

Ordinea în care apar autorii selectati este dictata de particularitatile operelor lor. Tolstoi si Sadoveanu sunt tratati în acelasi capitol ca unii ce par mai degraba suspiciosi, daca nu si sceptici fata de valorile misticii rasaritene de tip isihast. Dostoievski ramâne - demonstreaza autoarea - scriitorul rus cel mai apropiat de valorile isihaste, cu toate ca nici în universul operei sale ecourile acestei stranii lumi nu sunt atât de usor de înteles si de interpretat. Pe de alta parte, se pare ca, involuntar, ordinea în care sunt investigate scrierile celor trei mari scriitori este si una valorica: de la textele nu cele mai bune ale lui Sadoveanu (Demonul tineretii) si Tolstoi (Parintele Serghi) la capodoperele lui Dostoievski (Idiotul, Demonii, Fratii Karamazov).

Obiectivul de fond al lucrarii i-a solicitat autoarei un amplu efort de documentare pe teritoriul mereu problematic (pentru nespecialisti, mai cu seama) al teologiei, dar si al istoriei Bisericii de Rasarit, în vederea identificarii principalelor forme si idei (concepte) ale miscarii isihaste din diferite epoci istorice. Atenta la stratificarile semantice ale termenilor care denumesc aceasta miscare mistica din sânul Bisericii Ortodoxe, dar si la reflexele lor lingvistice de-a lungul timpului, autoarea desfasoara adevarate expeditii filologice în vederea reconstituirii etimologiei si a istoriei semantismului termenului isihasm în cele trei contexte importante ale Bisericii de Rasarit (grec, român, rus), în care a înflorit si s-a dezvoltat acest curent mistic. Urmarind evolutia sensurilor termenului isihasm în câteva dintre concretizarile lui istorice si geografice, atestate si verificate prin raportari permanente la doctrina Bisericii de Rasarit, asa cum apare aceasta în textele ei capitale (scrierile patristice), autoarea arata cum a trecut cuvântul care denumeste miscarea mistica (împreuna cu cunostintele despre aceasta practica spirituala prin excelenta) din centrele vietii mistice (manastirile) în literatura asa-zis secundara a Bisericii (literatura hagiografica sau catihetica, dar si literatura marturisitoare a marilor anahoreti), iar de acolo în literatura laica.

Prin acest exercitiu de eruditie filologica, Nicoleta-Ginevra Baciu vrea sa-si sporeasca temeinicia demersului hermeneutic desfasurat pe palierele unor opere literare scrise în secole diferite, între care exista, totusi, un element de convergenta. Pentru autoarea cartii, acest punct de convergenta este reprezentat de viata si activitatea lui Paisie Velicikovski2. De numele marelui carturar, fauritorul curentului neoisihast, se leaga multe dintre aspectele isihasmului românesc si rusesc, fapt pus în evidenta cu deosebire în primul capitol al lucrarii, Isihasmul. Fenomen spiritual, doctrina sau vocatie? (p. 23-140). În concluziile acestui capitol, mai precis în subcapitolul Un posibil repertoriu de teme si motive isihaste (p. 138-139), sunt evocate si principalele ipostaze sau reflexii literare ale isihasmului, pe care autoarea le va avea în vedere în capitolele care urmeaza: tema tacerii, tema iubirii de frumos, tema rugaciunii neîntrerupte, personajul si natura de tip isihast.

Confruntând marile paradigme culturale ale veacului al XVIII-lea, Enciclopedia iluministilor cu Filocalia Orientului crestin ortodox, autoarea scoate în evidenta, înca din primul capitol al cartii, marile mutatii aduse de cele "doua variante ale «multiplicatorului de cunostinte»" (p. 88 s. u.). În prezentarea (usor didactica) a ceea ce reprezinta isihasmul si Filocalia, precum si Rugaciunea lui Iisus, sunt evidente unele excese nascute din optica specifica cercetatorului laic. A vorbi despre isihasm si Filocalie ca despre "doi termeni care au creat o lume aparte" este prea mult si prea putin, în acelasi timp. Isihasmul si Filocalia vizeaza o categorie de oameni chiar mai putin numeroasa decât cea creata de iluminismul Enciclopediei franceze. Fenomene elitiste, prin excelenta, si - cum spune adesea autoarea - ermetice, esoterice, chiar pentru fidelii Bisericii, Filocalia si isihasmul au produs mutatii spirituale (si larg culturale) care nu au putut depasi decât în foarte rare si de altfel controversate cazuri spatiul manastirilor, locuri ale practicarii si mai putin ale dezbaterii rugaciunii lui Iisus.

Referintele la Paisie Velicikovski nu lipsesc nici din celelalte doua mari capitole (parti) ale cartii, aproape egale ca întindere cu cel dintâi, reprezentând latura aplicativa a lucrarii, în care autoarea întreprinde multiple "exercitii" de testare a "grilei de teme si motive isihaste" în textele literare selectate. Daca în capitolul al doilea, intitulat Parintele Serghi al lui Tolstoi si parintele Natanail al lui Sadoveanu, doctoranda îsi verifica grila hermeneutica aleasa pe un roman minor al lui Sadoveanu, Demonul tineretii, si pe nuvela tolstoiana Parintele Serghi, în cel de-al treilea capitol, Pentru o antropologie isihasta la Dostoievski, dânsa vizeaza ceva mai mult, respectiv, unele elemente din infrastructura isihasta a gândirii marelui scriitor rus asupra conditiei umane. Succint spus, în cazul operei lui Dostoievski, nu ar mai fi vorba doar de teme si motive isihaste, precum la Sadoveanu si Tolstoi, ci de o ampla viziune artistica impregnata si modelata de valorile isihaste, fapt care-i asigura romancierului rus o singularitate absoluta atât în literatura rusa, cât si în cea universala.

În literatura rusa, aceste reflexii sunt mai puternice si se pot identifica la doi titani ai romanului din secolul al XIX-lea, romancieri aflati în relatii directe, chiar daca sporadice, cu unii mari sustinatori sau practicanti ai isihasmului din vestitele lavre din Rusia acelui secol. Neoisihasmul secolului al XIX-lea, eveniment de o importanta cardinala pentru monahismul din Rusia, consfintit de institutia "staretilor", veche la rusi de un secol, este corect pus în legatura cu învatatura si faima lui Paisie Velicikovski. Iar pe acesta din urma îl pomenesc în operele lor atât Tolstoi, cât si Dostoievski. În schimb, în literatura româna, detectam mai putine ecouri ale isihasmului. Mai târziu cu un secol, la Sadoveanu, de pilda, se gasesc putine elemente care evoca practici isihaste, iar, dupa opinia noastra, acestea sunt utilizate de scriitorul român mai degraba pentru forma si pitorescul lor decât pentru continutul spiritual.

Interesante prin rezultatele la care ajunge cercetatoarea sunt capitolele aplicative propriu-zise ale lucrarii. Fara a forta interpretarea textelor în care identifica reflexe ale isihasmului, Nicoleta-Ginevra Baciu declara ca nu gaseste nici în Parintele Serghi al lui Tolstoi, nici în protagonistul sadovenian Natanail niste isihasti realizati. În cazul celui dintâi, este vorba despre "ratarea isihasmului prin mândrie", iar în cazul personajului sadovenian de "ratarea isihasmului prin tristete". Este drept ca apare sugerata, concomitent, o posibilitate de împlinire spirituala în Paval, personaj dintr-o carte ratata a lui Sadoveanu, Cântecul mioarei (si prea controversata din multe puncte de vedere, ca sa o putem aduce în discutie alaturi de scrierile valabile estetic). De fapt, Paval e un personaj chiar mai putin asimilabil tipologiei omului filocalic sau isihast decât Parintele Natanail, dat fiind melanjul sincretist (teosofico-masonic) din care se plamadeste aceasta scriere sadoveniana. Paragraful în care se vorbeste despre religiozitatea sau structura "mistica" a acestui tip de personaj sadovenian (un initiat, dar si un spiritual atipic, precum protagonistul din Creanga de aur) pune în lumina confuzia terminologica în care se afla aproape orice cercetator cu formatie laica, cu lecturi teologice consistente, dar neinformat suficient asupra domeniilor considerate de teologi drept arii ale ereziologiei (gnoze, francmasonerie, magie spirituala etc.): "Aflat oarecum la mijlocul drumului dintre Serghi si Natanail, «sahastrul» Paval din Cântecul mioarei alege schimnicia ca loc de evadare la propriu. Eliberat de sub puterea legilor omenesti, Paval se apropie de legile transcendentalului prin întâlnirea cu scrierile sfinte si mai ales cu lumea pastorilor, pastratoare a unor canale de comunicare cu sacrul, vechi de milenii. [...] Adevarata adaptare populara a misterului hristic al Învierii, Cântecul mioarei devine mostenirea anilor de schimnicie cu care Paval se întoarce în lume" (p. 254).

În afara termenului transcendental, utilizat gresit aici în locul termenului transcendent, ar trebui spus ca autoarea este victima propriilor limite în asimilarea unor chestiuni de mistica. Informatiile de specialitate (teologica si larg culturala) pe care le poseda se dovedesc insuficiente pentru întelegerea pâna la capat a unor lucruri tinând de istoria si filosofia religiilor ori de teologie. Coroborate cu lipsa de profunzime a asimilarii unor date biografice despre Tolstoi si Sadoveanu (privitoare la relatiile lor cu Biserica si cu dogmele ortodoxiei), fixate de mult timp în exegeza de marii istorici si critici literari, limitele întelegerii teologice o aduc pe autoare în situatia de a cadea în capcanele specifice receptarii literale (adica la primul nivel de sens, urmând logica teoriei sensului cvadruplu al textelor biblice sau mistice) a operelor lui Tolstoi si Sadoveanu. Ce pare sa-i fi scapat autoarei cartii este faptul ca cei doi mari romancieri sunt cunoscuti în exegeza consacrata operelor lor si ca niste doctrinari originali ai fenomenului religios, mistificatori sau chiar uzurpatori ai dogmelor crestine canonice (Tolstoi a fost chiar excomunicat de Biserica Rusa).

Din aceasta perspectiva (re)considerând lucrurile, ratarea isihasmului de catre protagonistii operelor tolstoiene si sadoveniene confirma lipsa de încredere a autorilor însisi în realitatea si veridicitatea fenomenului isihast. Mersul la manastiri si construirea unor proze pe teme si motive isihaste sau apropiate isihasmului nu-i transforma pe scriitorii respectivi în adepti sau simpatizanti ai isihasmului. Prozele cu aceste subiecte sunt fie cu un preponderent caracter tezist (la Tolstoi, cu deosebire, la care trebuia pomenit si romanul Învierea, cel mai anticrestin si antiortodox roman tolstoian), fie cu un subtil filon anticanonic, precum la Sadoveanu, la care chiar asa-zisa natura isihasta nu este altceva decât un argument contra rugaciunii, substanta mediului isihast.

Desi se îndoieste singura de plauzibilitatea expresiei natura isihasta, doctoranda are dreptate sa o utilizeze mai ales în cazul lui Sadoveanu, la care natura, firea, traditia (eventual, toate scrise cu majuscula) sunt privite cu mai mare evlavie decât rugaciunile, Biserica, ritualurile liturgice. Este cunoscuta influenta teosofiei asupra lui Sadoveanu (despre care s-a scris cel putin o carte celebra, Treptele lumii sau calea catre sine, Al. Paleologu), care i-a marcat decisiv întelegerea fenomenelor spirituale. Calugarii lui Sadoveanu sunt, în realitate, chiar mai îndepartati de canoane decât cei ai lui Tolstoi, care macar se chinuie cu rugaciunile, meditatiile si luptele lor sufletesti pe teme religioase, scrutându-si în permanenta masura realizarii spirituale. Monahii lui Sadoveanu par de la bun început predestinati ratarii desavârsirii spirituale, daca o întelegem pe aceasta din urma în spiritul neviciat al canoanelor, spirit care i-a ramas strain scriitorului român. Recrutati mai cu seama din rândul insilor esuati pe plan social sau personal (sentimental), calugarii sadovenieni de tipul parintelui Natanail se retrag din lume din pricina unor întâmplari naprasnice (doar pentru ei) si devin, ulterior, taumaturgi aproape fara voia lor, gratie unei mecanice înscrieri într-un program colectiv de munca si rugaciune. Multi dintre "initiatii" sadovenieni din manastiri si schituri sunt comparabili, fiind si contigui, cu alte categorii de "initiati" din codrii si muntii salbatici: ciobani, dar si tâlhari de drumul mare ori criminali impenitenti.

În capitolul despre proza dostoievskiana, mai apropiata prin configuratia spirituala a autorului de isihasm, apar, cum era de asteptat, mai putine excese interpretative. Dar, oricât am dori, nu putem spune ca neoisihasmul, un curent spiritual cunoscut doar în cercurile elitiste ale monahismului rasaritean - si care a lasat urme incontestabile în mistica rasariteana si în teologia ortodoxa - a putut sa influenteze literatura laica atât de puternic, încât sa putem vorbi de autentice personaje isihaste. De altfel, dupa cum demonstreaza autoarea, nici la Dostoievski nu se întâlnesc isihasti pe deplin realizati. Zosima (din romanul Fratii Karamazov) rateaza desavârsirea, Tihon (Demonii) pare neconvingator, iar Ferapont (Fratii Karamazov) si Semion Iakovlevici (Demonii) sunt veritabile caricaturi ale isihasmului. Este adevarat, pe de alta parte, însa, ca omul filocalic, tipologie singulara creata de Dostoievski în literatura universala, reprezinta o varianta crestina nutrita din valorile isihasmului, dupa cum arata autoarea cartii în analizele ample si convingatoare consacrate personajelor dostoievskiene subsumabile acestei tipologii: Mâskin (Idiotul), Aleosa Karamazov (Fratii Karamazov) s.a.

Cu toate posibilele rezerve care s-ar putea formula fata de opiniile insuficient nuantate sau fata de apropierea prea mare fata de unele rezultate ale exegezei literare (fabulos de consistenta în cazul scriitorului rus), capitolul despre Dostoievski este cel mai relevant pentru demonstratia ipotezei de lucru pe care se fundamenteaza cartea Isihasmul în reflexii literare: Tolstoi, Sadoveanu, Dostoievski. Aceasta ultima secventa a volumului permite întelegerea prozei dostoievskiene din perspectiva creata de omul filocalic, un personaj sui generis în literatura universala, considerat a fi pivotul reinterpretarii unui nou model antropic în corelatie cu problema conditiei umane din întreaga opera a prozatorului rus: "Acest tip de om, omul ideal, omul de esenta isihasta-filocalica, este reperul si prototipul unei adevarate antropologii de tip isihast existenta în opera lui Dostoievski si pe care se construieste tot impresionantul edificiu al relatiilor interumane care evolueaza, se ciocnesc si erup salbatec în romanele dostoivskiene. Omul filocalic, omul smereniei, al linistii interioare, omul care «nu este din lumea aceasta», îi intriga pe ceilalti, îi enerveaza cu modul sau diferit de vedea lumea..." (p. 368).

Abordând tema reflexelor isihasmului în literatura, o tema foarte rar cercetata chiar din pricina eruditiei pe care o implica, cartea Nicoletei-Ginevra Baciu are meritul de a aduce pe terenul comparatisticii literare trei scriitori, inegali ca valoare si recunoastere în spatiul literaturii universale, inegali si ca grad de aderenta la ortodoxie si la mistica isihasta, însa comparabili prin atentia pe care o acorda topos-ului manastirii în opera lor, ca si prin raportarea lor explicita sau implicita la parintele neoisihasmului, Paisie Velicikovski. Ambitia autoarei a fost sa demonstreze ca nu doar manastirile din cele doua tari ortodoxe (Rusia si România), ci si culturile si literaturile lor au retinut, mai devreme sau mai târziu, câteva importante ecouri din marile mutatii produse în spiritualitatea ortodoxa de Paisie Velicikovski.

Footnote

2 Acestei figuri unice a spiritualitatii crestin-ortodoxe din secolul al XVIII-lea autoarea i-a consacrat o lucrare speciala, publicata cu doi ani înainte. Cf. Nicoleta-Ginevra Baciu, Autobiografia lui Paisie Velicikovski, o poetica a devenirii, Iasi, Editura Pim, 2012.