FILOSOFIE SI STIINTA SAU PARADOXUL CONTEMPORANEITATII

Abstract

Philosophy and science represent two distinct spiritual attitudes. If science means knowledge, philosophy signifies self-knowledge. Science is looking for many truths, philosophy is searching for the Truth. Thus, the result of scientific research is not identical to the result of philosophical research. And this is why science, no matter its progress, cannot annihilate philosophical inquiry which is foundational. Science without philosophy remains incomplete and meaningless. [PUBLICATION ABSTRACT]

Headnote

Abstract. Philosophy and science represent two distinct spiritual attitudes. If science means knowledge, philosophy signifies self-knowledge. Science is looking for many truths, philosophy is searching for the Truth. Thus, the result of scientific research is not identical to the result of philosophical research. And this is why science, no matter its progress, cannot annihilate philosophical inquiry which is foundational. Science without philosophy remains incomplete and meaningless.

Timpul nostru este dominat de conflictul dintre filosofie si stiinta. Exagerând, s-ar putea afirma ca toate se datoreaza succesului coplesitor al stiintei. În orice caz, nemultumirea filosofilor este Într-atât de mare Încât nu Înceteaza sa se interogheze asupra esentei filosofiei, uneori renuntând chiar la aceasta Întrebare traumatizanta si transformând filosofia Într-un ,,succedaneu" al stiintei. La ce poate servi astazi filosofia Într-o lume În care stiinta domina? În primul rând, la a impregna existentei umane o mai profunda dimensiune filosofica, pentru ca noi, oamenii, suntem cu totii filosofi. Exista În fiecare din noi o nazuinta catre absolut, catre perfectiune sau cum spunea Socrate ,,fiecare om se naste cu Întelepciunea de om."

1. Situatia s-a Îmbunatatit fata de atunci când se nega filosofia În avantajul stiintei, caci epoca contemporana pune, cu o acuitate Împrospatata, problema esentei filosofiei si deci, si aceea a stiintei, evidentiind incertitudinea din activitatea filosofica. Daca stiinta Înseamna cunoastere, filosofia semnifica autocunoastere. În acest sens, Între filosofie si stiinta exista o strânsa legatura, ilustrata, de altfel, pe parcursul evolutiei gândirii umanitatii, Începând cu Platon, continuând cu Aristotel, Toma d"Aquino, Galileo Galilei, Leonardo da Vinci, Descartes, Leibniz, Imm. Kant, Wittgenstein, B. Russell s.a.

Desi stiinta s-a desprins din filosofie, considerata În antichitate ,,regina tuturor stiintelor", În evolutia gândirii umane nu se poate vorbi de o dezvoltare proportionala a acestor forme de cunoastere. Caracterul problematic al filosofiei se observa Începând cu grecii. Pentru ei, a fifilosof Înseamna a te Întreba asupra lui physis, asupra ,,naturii", a ajunge la Întelegerea fiintelor existente În natura. Dar aceasta Întelegere depaseste ,,physis"-ul pentru a-i descoperi fundamentul. Filosofia este meta-ta physika, ceea ce este dincolo de lucruri, adica metafizica. Filosofia Îsi pune problema unui dincolo de natura, Însa În acelasi timp ramâne În interiorul naturii si, În acest sens, nu o depaseste. Aristotel a depasit opozitia platoniciana dintre cele doua lumi pentru a sublinia continuitatea dintre fizica si metafizica.1 Doar studiul fiintelor naturale face posibila cunoasterea realitatilor transcendente pe care teologii, În continuarea drumului deschis de Sf.Augustin2, le Întelegeau numai prin lumina revelatiei divine.

Înainte chiar de nasterea stiintei moderne, În cadrul dezmembrarii scolasticii medievale, nu mai era posibila imaginarea lumii ca unitate. Lumea sensibila devenea simplu obiect al stiintei, fara fundament metafizic. Nu se poate afirma Însa ca stiinta moderna a Înlaturat profunzimea metafizica a lumii.

Cunoasterea stiintifica s-a nascut În momentul când lumea s-a redus la ceea ce numim astazi natura, În momentul când lumea a pierdut profunzimea pe care o avea Înainte. Meritul lui Kant3 este de a fiÎnteles ca este nevoie, În cunoasterea stiintifica, de o teorie a subiectului ce cunoaste si de raporturile sale cu obiectele cunoscute. Teoria este În mod absolut opusa celei promovate de metafizica clasica, conform careia subiectul cunostea un obiect pe care nu Îl putea sa Îl epuizeze. Dimpotriva, pentru Kant, obiectul este În Întregime cunoscut, caci ,,obiectivitatea" sa este constituita de subiectul Însusi. Savantul descopera În obiectivul pe care Îl studiaza legile a priori ale propriului spirit.

2. Exista astazi o discrepanta Între stiinta si filosofie, deoarece cunoasterea stiintifica a fost absolutizata, omul interpretând legaturile cu lumea numai dupa modul propus de spiritul stiintific. De aceea tot ceea ce am asteptat de la religie sau filosofie speram astazi de la stiinta. Atunci când se refera la inteligenta si mântuirea omului, stiinta nu mai este o activitate omeneasca, este golita de sens; ea este activitatea umana prin excelenta, fiind capabila sa asigure fericirea umanitatii. Acesta este Întelesul din mitul progresului. Inutil se vor revolta Kant si Rousseau4, fiecare În felul sau propriu, contra noului rationalism. Vor Încerca sa demonstreze ca omul nu poate exista În mod uman fara medierea prin practica si libertate, relativizând asadar cunoasterea si progresul epocii Luminilor.

Oricare ar fiidealul de perfectiune spre care istoria l-ar conduce pe om, va spune Kant, aceasta problema va ramâne nerezolvata atât timp cât nu se va pune În discutie libertatea. Aceasta se profileaza mereu la orizont si introduce o dimensiune tragica pe care stiinta nu ar putea sa o eludeze. Asemenea oamenilor din timpurile prestiintifice, omul modern este confruntat cu fiinta, iar daca libertatea e singurul element decisiv si vizeaza un scop real, este pentru ca se defineste ca libertate cu privire la neconditionatul absolutului. Kant aminteste astfel de Învataturile lui Descartes1. Exercitiul stiintei nu poate linisti destinul omului, lasând În suspans ceea ce este esential, raportul cu neconditionatul. Spiritul si lumea sunt mai profunde decât am putea crede si decât ne-ar putea arata cunoasterea stiintifica.

Asa cum spunea Kant2, În cunoasterea stiintifica nu gasim decât legile spiritului ce cunoaste si nu trebuie sa ne mire ca nu exista În acestea o profunzime ontologica. Nu Întâmplator, Berdiaev sustine ca stiinta urmareste adevaruri, În timp ce filosofia cauta Adevarul3. Consideram ca este unul dintre cele mai relevante argumente privind distinctia dintre stiinta si filosofie, care, indiscutabil, superiorizeaza cunoasterea filosofica În raport cu cea stiintifica, Raliindu-se pe o pozitie asemanatoare, Ortega y Gasset opineaza:"<<Adevarul stiintific>> este un adevar exact, dar incomplet si penultim, care se integreaza obligatoriu În altfel de adevar, ultim si complet, chiar daca inexact, pe care n-as vedea niciun inconvenient sa-l numim<<mit>>"4. Ortega sustine astfel, ca În epocile anti-filosofice filosofia era redusa la minimum, dar nu anulata. Burghezul, om cu vocatie practica, a impus fizica (acceptând-o doar pe ea) doar pentru ca aceasta Îi putea oferi confort. Nu poate fivorba despre un argument privind afirmarea superioritatii fizicii si a stiintelor În general În raport cu filosofia. În aceasta perioada filosofia s-a consolat În a fifilosofia stiintei. Fizicienii Însisi, În preocuparea lor filosofica, au afirmat ca fizica este o forma inferioara de cunoastere si anume cunoasterea simbolica. Ulterior Însa, stiintele Îsi vor accepta limitatia, instalându-se În interiorul propriilor limite si Încercând sa ajunga la plenitudine. Criza fundamentelor În fizica intentioneaza evidentierea imposibilitatii de a atinge realul prin cunoasterea stiintifica. Savantul nu poate Întelege semnificatia crizei prelungite din stiinta si cere ajutorul filosofiei. Filosoful Însusi nu poate rezolva aceasta problema, confruntându-se cu dificultati analoage.

Am ajuns astfel În culmea paradoxului sau, probabil, a incoerentei. Filosofia, sprijinindu-se pe modelul activitatii stiintifice, autorizeaza validitatea universala a acesteia. Dar stiinta se Întoarce Împotriva spiritului, Îl combate cu propriile arme, determina esecul, din centru, al propriei sale interioritati, ruinându-i fundamentul. Activitatile esentiale ale omului devin de neÎnteles. La sfârsitul unei cariere deseori stralucitoare, rationalismul stiintific decade În irationalism. Înca din primii ani ai secolului al XX-lea, constient de aceasta problema, Husserl o considera o criza a ratiunii, ce nu ar putea fidepasita decât printr-o noua Întelegere a filosofiei si a stiintei si printr-o definitie mai adecvata a coexistentei lor1. La sfârsitul vietii sale, În ultima lucrare publicata În 1936, Criza stiintelor europene si fenomenologia transcedentala, a revenit asupra problemei considerata tot nerezolvata. Putem evidentia aici doar elementele unei solutii ce permite concomitent salvarea validitatii, atât a cunoasterii filosofice, cât si a celei stiintifice.

Exponent al rationalismului critic, K. Popper diferentiaza stiinta de filosofie, dar nu le desparte. În acest sens, filosoful si logicianul contemporan subliniaza ca În cercetarea stiintifica, ca si În viata de fiecare zi, nu ne putem dispensa de idei metafizice. Stiinta Însasi porneste de la a admite existenta obiectiva a legilor, ca proprietati structurale ale lumii. Astfel, cercetarea stiintifica este calea asimptotica catre adevar, filosofia În schimb cladeste adevarul În timp ce-l dezvaluie2.

Esecul rationalismului stiintific demonstreaza ca nu trebuie sa integram filosofia În domeniul stiintei. O astfel de filosofie nu ar putea rezolva criza fundamentului cu care se confrunta stiinta. Prin urmare, trebuie sa ne opunem cererilor savantilor, precum si anumitor filosofice Încearca sa ne convinga ca filosofia este nevoita, vrând-nevrând, sa renunte la ceea ce era odinioara, deoarece nu mai poate exista decât ca o logica a stiintelor, o ,,metastiinta" care se straduie sa ordoneze ceea ce stiintele nu pot reuni din cauza specializarilor Într-un tot coerent. Reducând stiinta la acest rol, ar Însemna sa pretindem ca problema fundamentului stiintei este rezolvata.

Trebuie sa ordonam stiinta si filosofia, una În raport cu cealalta. Filosofia nu poate fiÎnteleasa ca o simpla prelungire a stiintei, nici ca o generalizare sau totalizare a cunoasterilor stiintifice asupra lumii. Este greu sa sustinem o asemenea afirmatie Într-o epoca În care prestigiul stiintei eclipseaza Întreaga sfera a cunoasterii si chiar a puterii. Filosoful trebuie sa cunoasca si sa afirme ca nu este un savant si nici macar acel semi-zeu capabil sa unifice cunostintele fragmentare ale diversilor specialisti.

Întelepciunea anticilor profila diferite grade de abstractiune cu o fecunditate proprie, dar nici unul nu reprezenta cunoasterea totalizatoare. Sustinând ca este posibila stiinta si ca este o veritabila cunoastere, Descartes si Kant au aratat ca exista o ordine a adevarurilor ce apartine unei profunzimi diferite si care nu reiese din cunoasterea stiintifica. Analiza noastra ar fisimplista daca nu am sublinia si contributia lui Lucian Blaga care dedica acestei problematici lucrarea ,,Despre constiinta filosofica", cheia de bolta a Întregului sau sistem filosofic, plasata În deschiderea primei sale trilogii1. În limbajul blagian, filosofia si stiinta au menirea sa sondeze mistere existentiale si sa le converteasca În cunoastere, În Întelegere, dar ,,filosoful aspira sa devina autor al unei lumi, câta vreme omul de stiinta Îsi asuma rolul de cercetator al unui domeniu delimitat din câmpul infinit al fenomenelor. Filosoful se Îndeamna sa converteasca În termeni de Întelegere umana un mister amplu si adânc ca toata existenta. Omul de stiinta se straduieste si el sa converteasca În termeni mai apropiati Întelegerii sale un mister, dar un mister circumscris si desfasurat mai mult orizontal decât pe dimensiunea adâncului."

Pornind de la aceste observatii, n-am putea fimultumiti Însa, spunând ca I.Kant reprezinta o ruptura În raport cu Descartes si ca, În acest fel, cogito-ul cartezian devine un caz particular al cogito-ului kantian, dat fiind ca astfel filosofia ar fiprivita ca o stiinta. (Nu ne-ar putea multumi nici invers, sa spunem ca Între Newton si Einstein se afla o ordine de suprapunere).

3. S-ar putea spune ca filosofia si stiinta urmeaza cai opuse, dat fiind ca Întotdeauna consistenta conceptelor filosofice este data de evenimente, În timp ce referinta functiilor stiintifice este data de stari de lucruri sau amestecuri: prin intermediul conceptelor, filosofia extrage neÎncetat din starea de lucruri un eveniment consistent, un zâmbet fara pisica2, În timp ce stiinta, prin intermediul functiilor, actualizeaza neÎncetat evenimentul Într-o stare de lucruri, un lucru sau un corp la care se poate face referinta. Astfel, conceptele si functiile se prezinta ca doua tipuri de multiplicitati sau varietati care difera ca natura. Si chiar daca tipurile de multiplicitati stiintifice comporta prin ele Însele o mare diversitate, ele se delimiteaza de multiplicitatile proprii filosofiei, multiplicitati pentru care Bergson reclama un statut particular definit prin durata, aceasta <<multiplicitate de fuziune>> exprimând inseparabilitatea variatiilor, În opozitie cu multiplicitatile spatiului, numarului si timpului, care ordoneaza amestecuri si fac trimitere la variabila sau variabilele independente1. E drept ca tot aceasta opozitie, Între multiplicitatile stiintifice si filosofice, discursive si intuitive, extensionale si intensive, este capabila sa dea seama si de corespondenta dintre stiinta si filosofie, de eventuala lor colaborare, de faptul ca una se inspira din cealalta. Înaltarea de la stiinta spre filosofie nu Înseamna abandonarea lumii pline de semnificatii pentru o lume obscura si inexprimabila, parasirea limbajului precis si riguros pentru o muta adoratie. Acel dincolo al lumii stiintifice este Înca o lume posibila, calitativa si Încarcata de sens, mai mult chiar decât lumea stiintifica Însasi. Dincolo de lumea stiintifica, filosofia regaseste lumea traita a experientei originare. Prin Întoarcere la experienta originara, filosoful nu actioneaza contra stiintei, ci Încearca sa regaseasca locul din care atitudinea stiintifica si-a câstigat posibilitatea de desfasurare. Filosofia vizeaza Întotdeauna temeiurile prime si ultime ale fiintarii2. Este, dupa Heidegger, analitica existentiala, adica cercetare a modurilor de a fiproprii existentului uman (Dasein)3. Stiinta nu cerceteaza fiinta. Filosofia reprezinta una dintre putinele posibilitati creatoare,uneori necesitati creatoare de sine statatoare, ale Dasein-ului uman-istoric.

Întrebarea privitoare la fiinta: ,,De ce este de fapt fiintare si nu, mai curând, nimic?" este Întrebarea metafizica fundamentala. Stiinta nu-si propune asemenea Întrebari. Astfel, dincolo de existenta naturala si de bunul simt, filosoful Îi reda savantului o lume epurata de toate naivitatile false si de stiintele incerte.

Footnote

1 Aristotel, Metafizica, Bucuresti, Ed. Iri, 1996.

2 Augustin, Confesiuni, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1997.

3 Kant, Imm., Critica ratiunii pure, Bucuresti, Iri, 1994.

4 Rousseau, J.J., Du contract social, Gf Flammarion, Paris, 2001.

1 Descartes, R., Discours de la Méthode Les Passions de l'âme, Bookking International, Paris, 1995.

2 Kant, Imm., Prolegomene, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1987, p. 55.

3 Berdiaev, N., Sensul creatiei, Humanitas, Bucuresti, 1996.

4 Gasset, Ortega y, Ce este filosofia? Ce este cunoasterea? Humanitas, Bucuresti, 1999, p. 123.

1 Husserl, E., Filosofia ca stiinta riguroasa, Paideia, Bucuresti, 1994.

2 Popper, K., Logica cercetarii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981, p. 157.

1 Blaga, L., Trilogia cunoasterii, Despre constiinta filosofica, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983, p. 30.

2 Leibniz, D'une ligne issue de lignes si Nouvelle application du calcul (tr. Fr. Oeuvre concemant le calcul infinitesimal, Ed. Blanchard), apud., Gilles Deleuze si Felix Guattari Ce este filosofia?, Ed. Pandora, 1999, p. 123; N.t. Aluzie a autorului la Alice În tara minunilor" de Lewis Carroll;

1 Teoria celor doua tipuri de <<multiplicitati>> apare la Bergson Înca din lucrarea, Eseu asupra datelor imediate ale constiintei, Institutul european, Iasi, 1998.

2 Heidegger, M., Introducere În metafizica, Humanitas, Bucuresti, 1999.

3 Heidegger, M., Fiinta si timp, Humanitas, 2004.

References

BIBLIOGRAFIE

[1] Aristotel, Metafizica, Ed. Iri, Bucuresti, 1996.

[2] Augustin, Confesiuni, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997.

[3] Berdiaev, N., Sensul creatiei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996.

[4] Bergson, Eseu asupra datelor imediate ale constiintei, Institutul european, Iasi, 1998.

[5] Blaga, L., Trilogia cunoasterii, Despre constiinta filosofica, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983.

[6] Deleuze, G., Ce este filosofia?, Ed. Pandora, 1999.

[7] Descartes, R., Discours de la Méthode Les Passions de l'âme, Bookking International, Paris, 1995.

[8] Gasset, Ortega y, Ce este filosofia? Ce este cunoasterea? Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

[9] Heidegger, M., Introducere În metafizica, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

[10] Heidegger, M., Fiinta si timp, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004.

[11] Husserl, E., Filosofia ca stiinta riguroasa, Ed. Paideia, Bucuresti, 1994.

[12] Kant, Imm., Critica ratiunii pure, Ed. Iri, Bucuresti, 1994.

[13] Kant, Imm., Prolegomene, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1987

[14] Popper, K., Logica cercetarii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

[15] Rousseau, J.J., Du contract social, Gf Flammarion, Paris, 2001.