"Datoria de opozitie" si cultura maniheismului politic în România postcomunista

Headnote

Abstract

Romanian post-communism began with a media show and has been building up on the Manicheist sense embraced by the mass-media obsessed with "opposition duty".

Keywords

post-communism, democracy, mass-media, opposition duty, Manicheism

P: Iostcomunismul a începutîn Romania printr-un spectacol media: un anun^ televizat, în 22 decembrie 1989, privind fuga dictatorului, apoi prima transmisie în direct a unei revoluti!. Tot ceea ce a urmat - revolute anticomunista, reforma institutionalä, schimbarea sistemului economic - a purtat pecetea mediatizärii, a implicärii decisive a presei Ín procésele complexe de schimbare socialä. Televiziunea (a u to p roc I amata "libera" si reconfortata de rolul sau de punct nodal al evenimentelor), radioul si ziarele s-au manifestât constant ça foruri de dezbatere publica a chestiunilor arzätoare de pe agenda politica, uneori doar redând in extenso lucrärile CFSN/CPUN, alteori construind pur si simplu "priorita^ile", etichetând partidele si notabilii, inducând comportamentele électorale si stereotipurile mentale ale tranzi^iei.

în melanjul de na^ional-comunism si de valori / institutii democratice de import, care a caracterizat eel pufln primul deceniu de dupä Revolute, mass-media au reprezentat de departe cel mai avansat sector în materie de schimbare sociale, dar si cel mai contradictoriu. Astfel, pornind de la o legitima revendicare de libértate, presa scrisä si audio-vizualul au simbolizat, pe de o parte, ruptura de totalitarism, dar pe de alta parte au perpétuât schemele pre-revoluflonare de comunicare si de interpretare a fenomenelor de putere (suspiciunea generalizatä, mitul complotului, schizofrenia discurs-actiune etc.). Cu alte cuvinte, "câinele de pazä al démocratie!" - agitât ci imprevizibil deopotriva în reíanle cu "stapânul" ci eu "sträinul" - a muscat farà discriminare din corpul vizibil si din eel simbolic al noii democrat! i, uneori eu folos, iar alteori erodând nejustificat tocmai fundamentul paradigmei pe care trebuia sä o apere si sä o promoveze: dialogul rezonabil, argumentât, în respect pentru libertàtea de expresie a fiecäruia. Dincolo de precaritatea culturii politice si a capitalului social din Romania post-comunistä (perfect explicabilä, dupä aproape jumätate de secol de totalitarism), stilul si témele privilegiate ale mass-media au contribuii copioslacantonarea societätü românesti post-decembristeîntr-ozona gri de incertitudine si debusolare, eu grave consecinte pentru viteza si profunzimea tranzitiei.

în ansamblul caracteristicilor esentale ale mass-media ça vectori ai democratizärii în postcomunism (prin diseminarea de idei si valori sociale cu funche directiva1), cea mai vizibilä, chiar din primele ore dupä fuga dictatorului, a fost cultivares datoriei de opozifie si implicita maniheismuiui politic. Faptul nu trebuie sä ne mire, întrucât la finele deceniului nouä se adunaserä tóate premisele necesare si suficiente pentru o asemenea traiectorie. în primul rând, iesirea din epoca monologului puterii descätusa vocile unei opoziti extrem de pestrite: de la disidentii cunoscuti, la nemultumitii detotfelul ai regimului comunist. Toti simteau ça au ceva despusîmpotriva defunctei dictaturi; toti se doreau simboluri ale démocratie!, în al doilea rând, profesionistii din mass-media care proveneau din structurile de presa comuniste se vedeau obligati "sä-si spele pacatele" de comunicatori ai vechiului regim,_adoptând o atitudine exagérât critica (adesea inchizitorialä) în raport eu politicul. în al treilea rând, însasi viata publica si politica -materia prima a presei - oferea un spectacol cotidian al "Ìnfierarilor", contestärilor, dezicerilor, clivajelor etc. în fine, aderenta presei la "stilul de opozitie" si la atitudinea maniheistä a fost impulsionatä de mecanismele specifice ale crearli unui sector nou de piata informational, în care succesul depindea de capacitatea de a vinde mereu lucruri "exceptionale", chiar si atunci când eie erau în fond nicle banalitäti- în comunism, mass-media lucraserä în regim de monopol si de cenzura a informatici, atât în pri vinta continutului, cat si a formei; dupä '89, parea natural ça lucrurile sä se întâmple exact contrariu.

"Datoria de opozitie" a fost una dintre primele lectii de démocratie pe care românii le-au primit prin intermediul presei. în esenta, mesajul acestei lectii era acela ça demócrata e cu atât mai solida cu cât opozitia este mai puternicä. O asemenea idee parea destul de bizaräoamenilor socializa^ politic în comunism; cum sä aibä de câstigat démocratie si calitatea guvernärii din tinerea guvernantilor sub tirul constant al unei opoziti vocale, dotata cu pârghii de control si presiune? Asa se explica popularitatea ideii de "démocratie originala", în care traditionala disputa putereopozrCie trebuia substituitä de o forma sui-generis de tehnocratie, combinata cu o pseudo-aristotelica actiune etica a "oamenilor de bine". Pe de alta parte, existau si opinii conform cärora a te opune puterii politice reprezenta un semn de inteligente si de bun-simt democratic. Liviu Antonesei spunea, în acest sens, cä "teoretic, intelectualul se plaseazä, în principiu, Ìntr-o pozitie tensionatä cu puterea. Dacä este un intelectual prob, este tot timpul de partea cealaltä"1. Persiflând exagérenle ambelor directii. Andrei Plesu sintetiza sugestivtensiunile existente Ín societatea romaneascä eu privire la relaya putere-opozitie si Ia rolul mass-media în aceastä relaxe:

"i. Guvernul se va abbine sä guverneze.

2. Guvernul va organiza Campania électorale în asa fei încât alegerile sä fie castigate de OpozrÇie.

3. Guvernul îsi va cere scuze saptamânal pentru faptul ça nu e în Opozi-çie, îsi va déclara zilnic incompetenza si va cädea ori de cate ori se va aplica o motiune de cenzurä.

4. Nimanui nu i se va permite sä exprime public observa^! critice la adresa partidelor si a liderilor din OpozrÇie.

5. Presa va tipäri zilnic lungi poème a nti g u verna m enta le, din care sä reiasä cä OpozrÇia e subredä, dar viguroasä, cä va castiga, cä a câstigat. Cu respectarea acestor câteva reguli elementare, reconcilierea na-cionalä s-ar putea transforma peste noapte din vis in realitate. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decât un mie efort «constructiv» pentru ça Romania sä fie bine si pentru ça tôt românul sä prospere"2.

"Datoria de opozitie" ar fi fost o träsäturä profund pozitivä a presei în postcomunism, dacä nu ar fi antrenat de celé mai multe ori un spirit ma n i heist, în siajul cäruia s-a relativizat sensul actiunii politice si s-a adâncit deficitul de capital social. Preluat din domeniul gnozelor orientale aie primelor veacuri crestine, termenul de maniheism a ajuns sä desemneze, printre aitele, o atitudine politica intolerantä fata de adversan, în virtutea operarli unor judecäfl transante în alb-negru. Pentru un politician de factura maniheistä, bínele, dreptatea si adevärul se aflä totdeauna în tabära sa; opusul acestor valori se aflä la adversar. Lumea e alcätuitä pe acest principiu dual Bine-Räu, färä posibilitatea cäii de mijloc. De aceea, atitudinea maniheistä este în fapt o negare a politicii însasi, înteleasa ça negociere, ça artä a compromisului rezonabil, având drept scop o forma îndeobste acceptabilä a Binelui public. Nu încape îndoiala ça, în orice societate, sinteza scopurilor comunitare si ducerea lor Ia îndeplinire implica o luptä politica ce imbraca adesea forme virulente, excluderi si dusmänii de durata, în urma cärora colectivitatea riscä chiar instituirea de clivaje, sfâsierea, separarea în "buni" si "räi", "ai nostri" si "ai lor". Asemenea situale devine infinit mai tensionatä când, printre arguméntele si metodele construirii identitätii grupurilor de interese, apar teme ce transcend rationalul si laicul, în profitul afectivului si al religiosului, mascând în cele din urrna acflunea bruta de Ìmbogatire prin spolierea avutiei publice.

Analizând viata politica din lumea postcomunista, co n sta tarn cä maniheismul este eel mai prezent la nivelul limbajului - mijlocul privilégiât prin care actorii politici îsi legitimeazä optiunile si îsi atrag sustinätorii. Maniheist este, astfel, discursul ideologie (indiferent de pozrCionarea lui pe abscisa politica); maniheist este limbajul utilizat în campanule électorale; uneori, se remarca prin maniheism chiar analizele a uto proda mate "stiintjfice" sau "neutre". Tóate fac trimitere, însa, nu atât la o apucäturä räutäcioasä a politicienilor de a discredita adversarul cu orice prêt, cat Ia un Ìntreg arsenal de valori morale, extrase din filosofie, teologie sau din asa-zisa etica "pozitivista".Ìn aceasta consta "viclenia" spiritului intolerant.

Si în Romania, spatiul public al perioadei postcomuniste este marcai de o surna de mituri, de scheme explicative si atitudinale croite în baza unei prejudecäti, ale cärei origini depäsesc, desigur, postcomunismul (putându-le plasa oriunde, pe parcursul deceniilor de modernitate liberala sau al celor de national-comunism): prejudecata maniheistä potrivit cäreia, în politica, se confruntä mereu Bínele suprem cu Raúl absolut. Pe coordonatele acestei obisnuinte de evaluare a realitätilor politice, se manifesta deopotrivä oamenii politici si simplii cetäteni, dar si analisti! din massmedia, asa-numrÇii "director! de opinie", sau chiar intelectualii de prestigiu, care ies uneori din proclamata lor "neutra I itate", pentru a se angaja Ìn dispute partizane. Ìn propagarea spiritului maniheist, mass-media reprezintä atât un vehicul (eel mai important), cat si un potentatoratitudinal.Spunemacestlucru pornind de la o munirne de situatii discursive Ìn care dialogul dintre adversarii politici este condus délibérât si insistent spre pozrçionari maniheiste, fie pentru sublinierea necesarei diferente de opinie, fie pur si simplu pentru "amorul artei jurnalismului de scandal".

Exploatarea de catre presa a maniheismului ca ingrethent al spectacolului public se bazeazä Ìn primul rand pe o constante a civilizatiilor istorice: asezarea ritualicä si religioasä pe coordonatele binomului Bine-Räu. Prejudecata "de serviciu" a oricärui om politic si chiar a multerà dintre filosofi! si "savantii" politicului este aceea cä analiza realitati lor încapeîn alveola binelui s. i a räului-mai mult sau mai putin dar conturate, dar Ìn mod necesar distincte, în ultima instarla. Asa cum aprecia Adrian-Paul Iliescu, departe de a fi un "duios devotamentfatä de Bine", maniheismul este un cult al distrugerii, care se mascheazä sub imperative morale absolute. Maniheismul urmäreste eu înversunata hotarâre si cu persevererà exterminarea Räului Ìn numele Binelui, cäpätand astfei aparenta unei profunde si nobile angajäri etice. Dar totul e numai aparenta!

Maniheismul nu este preocupatdoarde pericolul Räului si deeliminarea sa, ci este caracterizat prin faptul cä face din aceasta o prioritate absoluta. Strategia maniheistä are la baza premisa cä nimic nu mai conteazä în afara sarcinii suprême de eradicare imediata a Räului. Astfei, regulile morale nu mai au un statut constrângator, ele degradându-se pana la nivelul de simple unelte. "Când se întâmpla ca invocarea unei reguli morale sä fie utilä asedierii Räului, regula în cauzä devine subit Imperativ Suprem; când însa se întâmpla ca cerinole unei reguli morale sä stânjeneascä häituirea Räului (impunând regnen sau abtineri, reclamând evita rea unei proceduri), nefericita norma este pusä în paranteze si redusä la tacere"1.

Demersul jurnalistic derulat în paradigma maniheismului pune orice acÇiune politica sub semnul complotului, al "gândului ascuns", al manevrelor oculte si necesarmente imorale. Nimic din ceea ce fac sau din ce spun celiarci nu este demn de încredere sau de respect; mai mult, nu e demn nici mäcar de minima tolerare. Dar o astfel de atitudine riscä sä-l arunce pe practicantul ei într-o patologie a admiratiei de sine. Prejudecata maniheistä duce la alimentarea exageratei stime de sine a marilor si micilor dictator! (unii având pârghii decizionale în spati u I politic-administrativ, alti! "dictând idei", de la microfon, din spatele televizorului sau din paginile ziarelor). Ea cultiva o neîncredere structurale pana si Ìn aliaci politici, ducând la comportament duplicitar, suspiciune generalízala si dedublare. Omul dominât de prejudecata cä bínele se aflä invariabil la sine si räul la ceilalti suferä si de o "singurätate istorica", din care nu poate evada decât prin acceptarea unei infrànger!.

Romania este marcata Ìnca de o atitudine maniheistä, în virtutea cäreia "CeIaIaIt" (adversarul politic) trebuie desfiintat, azvârlit peste bord, terminât! Asa cum arata si Adrian-Paul Iliescu, räul eel mai profund din societatea noasträ "este adânc întiparitîn noi însine si consta într-o raportare gresitä la treburile publice, la institutiile moderne - pe care le abordäm cu urä, dispret si aversiune. Ura maniheistä fata de CeIaIaIt (totdeauna demonizat) transforma competitia politica Ìntr-o häituialä larvarä. Dispretul pentru norme si reguli transforma jocul politic románese în farsa, lar aversiunea pentru spiritul democratic modern anemiazä institutüle publice, dând câstig de cauzä spiritului discre^ionar, arbitrariului si abuzurilor tuturor liderilor nostri, mici sau mari, politici sau culturali"1.

Situala descrisä mai sus îsi are una din explicatii Ìn lunga istorie comunista, carea distrus fibra comportamentului democratic si l-a transformat pe individui masif icat într-ofiintadeopotriva agresiva si fricoasä. Dupä 1989, Ìn absenta mecanismelor coercitive ale vechiului regim comunist, societatea ar fi trebuit sä-si gäseascä drumul spre libértate si toleran^a. Dar calea pe care a urmat-o a fost, dimpotrivä, una a multiplicarii atitudinilor maniheiste, sub masca unei ìnchipuite "datori! de opozrçie". Mass-media au stimulât aceastä pozrÇionare, fie din raduni tehnice si de marketing, fie din motive care transcend aria moralitati publice.

Footnote

i Ca în tóate societarie inform at ion a I e, presa din Romania sj-a jucat rolul de diseminant principal al valorilor politice în post-comunism, în aceastà calitate difuzànd si o serie de idei pe care diferiti autori (Valdimir Tismaneanu, Sorin Antoni, Moria Patapievici, Lucian Boia, Virgil Nemoianu, Andrei Plesu etc.) Ie considera de-a dreptul dàunàtoare pentru progresul sperai al tàrii. Rezumànd perspectivele analitice aleautorilor citati, Silviu Minai publicaîn Cotidianul (pe la finele anului 2005) un "Catalog al ideilor care au tinut Romania pe loe". Acesta trimite la opt directii nocive pe care am fi màrsàluit ezitant, cu !arguì concurs al presei: obsesia poporului de exceptie; mesianismul; degradarea patriotismului în "fudulie provinciale"; împacarea cu esecul, într-o stranie combinatie de catastrofe ci veselie; mitul autenticitàtii; colectivismul ci dispregi fata de proprietatea privata; cultul atotputerniciei statului în raport cu individui; iluzla "rezlstentei prin cultura".

Footnote

1 Liviu Antonesei, 7990 - vremea în schimbare (laci: Editura Moldova, 1993), 50.

2 Andrei Plesu, Ch/pur/j/mäjt/a/etranz/f/e/ißucurecti: Humanitas, 1996), 188-189.

Footnote

1 Adrian-Paul Iliescu, Anatomia räului politic (Bucuresti: Editura Funda^iei Culturale ldeea Europeanà, 2005), 176.

Footnote

1 Iliescu, -Anatonia, 252.

References

BIBLIOGRAFIE

ANTONESEl Liviu, 7990 - vremea in schimbare, laci: Editura Moldova, 1993.

PLECU Andrei, Chi puri fi ma$ti aie tranzifiei, Bucurecti: Editura Humanitas, 1996.

ILIESCU Paul-Adrian, Anatomìa räului politic, Bucuresti: Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeanä, 2005.